Thursday, 29 March 2012

O oră de...



...cât costă o oră de libertate?
Un pachet de ţigări, 5 litri de benzină şi... un prieten bun.

Şi ce faci cu ele?

Laşi soarele să apună, laşi stelele să se aprindă, aştepţi întunericul să înece oraşul, iei cheile în buzunar şi închizi uşa în urma ta.
Te urci în maşină şi porneşi motorul.

Gata. Acum singura pe realitate pe care o ştii este doar bordul maşinii, drumul drept din faţa ta, lumina felinarelor care straluceşte pe vopseaua lucioasă şi muzica ce inundă liniştea dintre voi.
Traversezi în noapte podul de la Băneasa.
Drumul se deschide fără oprire în faţă.

Treci de pancarta cu ''Bucureşti'' şi traversezi din nou podul.
Vă aprindeţi o ţigară, fumul proaspăt vă inundă nările, dai muzica mai tare şi deschizi uşor geamul...

Tragi fumul adânc în piept, vântul îţi bate în păr şi realizezi că afară e primăvară şi cumva, undeva în sufletul tău speri la un nou început şi îţi dai voie să crezi într-o schimbare, în ceva nou, într-un an proaspăt şi bun.

Înainte de a ajunge la Otopeni faci dreapta spre Tunari.
Şi mergi înainte. Fără frică. Ştiu, drumul este lung şi pustiu şi te cuprinde o uşoară senzaţie de teamă.
Şi conduci tot înainte, printre case tăcute şi maşini adormite în noapte.

Deodată intri în întuneric. Singura lumină este luna şi farurile maşinii. Tragi din ţigară şi urmezi tăcut linia albă a drumului negru...
Încetineşte... am ajuns. Închide farurile!

Este totul negru aici. Cerul, lacul şi câmpul întins.
Nu se aude nimic. Nu este nimeni aici înafară de voi.

Aici eşti departe de cunoştinţele nervoase, de colegii stresaţi, de grija zilei de mâine. Aici şi acum nu îţi cere nimeni nimic. Aici şi acum este doar noapte. Aici sunteţi doar voi, o ţigară aprinsă şi linişte.
Coborâţi din maşină, vă urcaţi pe botul maşinii, vă întindeţi pe spate şi priviţi stelele.
Nu ştii ce simţi: e teamă, e curaj, e adrenalină, e pace, e uitare? E libertate.
Îţi auzi respiraţia şi atât.

Aici timpul s-a oprit în loc. Ştii că în 20 de minute te poţi întoarce acasă. Dar n-ai de ce.
Aici nu îţi trebuie social skills, n-ai despre ce să mai discuţi, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Aici nu mai eşti nici şef, nici angajat, nici părinte, nici copil, nici fratele cuiva, nici dator, nici responsabil...nimic.
Aici eşti tu, alături de un suflet drag.
Nu eşti singur. Eşti tu. Eşti tu cu întunericul, cu liniştea şi universul în depărtare.....

La întoarcere, la aeroport, priviţi parcarea întinsă şi drumul care şerpuieşte în faţa terminalului.
Şi te gândeşti la evadare.
Îţi aduci aminte cum te simţeai când trenul pornea spre mare la 17 ani, când ai plecat cu maşina şi gaşca la munte, când ai plecat din România, sunetul şinelor de tren, senzaţia zborului, decolarea, zilele însorite departe de Bucureşti...

Faci ocolul sub pod, dai muzica mai tare şi priveşti în faţa ta drumul negru şi orange ce duce spre casă...
Parcă n-ai vrea să se termine...dar în curând răsare soarele.


Tuesday, 27 March 2012

Nu ma plictisi, te rog

Probabil am uitat eu cum e, de-aia mi se pare ciudat... Şi enervant. Şi moartea pasiunii.

Mă refer la a fi într-o relaţie. 
Când îi dai de ştire celuilalt când te-ai trezit, cum te-ai trezit, cum te-ai enervat în trafic, când ai mâncat, ce ai mâncat, ce ai gătit, cine te-a sunat, cu cine ai vorbit, unde te duci mai târziu, la ce oră, când ai fost la baie, ce ai făcut la baie, de ce ai fost la baie, că te uiţi la un film, că te culci, cât ai dormit, cum ai dormit, de câte ori te-ai dezvelit, când a sunat ceasul, cum ai auzit ceasul, etc.

Când te sună să îţi spună că s-a trezit. Apoi îţi dă mesaj că te iubeşte şi te pupă. Apoi te sună după ce a ajuns la piaţă/sală/serviciu/şcoală/ ca să ştii că n-are nimic de ascuns şi să ştii tu, sigur, unde e şi ce face. Ca să ai încredere, domne'! Păi ce, ne jucăm aici?!

Apoi te sună în pauză să-ţi spună că e în pauză. Apoi te sună când e la masă să-ţi spună că e la masă. Apoi te sună când termină programul ca să îţi spună că a terminat programul. 

Am doar 3 cuvinte pentru stilul ăsta de newslettere: 
1. NU
2. MĂ
3. INTERESEAZĂ

sau a doua variantă, tot cu 3 cuvinte:

1. MI
2. SE
3. RUPE

Cu siguranţă am uitat cum e să dai de veste celuilalt despre orice faci pe parcursul zilei, să ai comfortul ăla tembel că e cineva acolo căruia chiar îi pasă de câte ori te duci la toaletă...

Pe vremea când încercam să mă obişnuiesc cu brusca întrerupere a convorbirilor şi mesajelor ăstora inutile (acum dacă stau să mă gândesc, Vodafone-ul înghite bani frumoşi din cenţii pe care îi plătim pentru fiecare mesaj de genu: ''iubi, am ajuns la sală, te sun când termin'' total inutil, irelevant şi plictisitor. Băieţi deştepţi, ce să zic...) mă simţeam aiurea, îmi lipseau, eram tristă şi aş fi dat orice să le am din nou.

Acum, însă, mă surprind depărtând uşor telefonul de la ureche şi ridicând o sprânceană spre ecran, gândindu-mă: ''tu, pe bune, îmi spui ce grupe de muşchi ai lucrat ieri la sală?'' sau ,,chiar ţii morţiş să îmi spui de câte ori ai vomat după ce ai băut în weekend?'', timp în care interesul pentru tine îmi scade urgent, libidoul, săracu', este leşinat instantaneu, iar cheful meu de a te expedia creşte subit.

Da dom'le, ştiu că o relaţie nu este ca în filme, cu discuţii sclipitoare, gesturi în slow motion, priviri pline de înţeles şi cuvinte cu tâlc ca în ''Spartacus'' (de exemplu), dar nu are niciun sens să ne omorâm neuronii bombardându-ne reciproc cu ''newsflash''-uri despre toate nimicurile care nu transmit ceva relevant despre noi ca persoană care simte şi gândeşte, ca individ creativ, ca entitate unică pe Pământul ăsta.

Spune-mi despre idealurile tale, spune-mi cum ai schimba lumea, sună-mă din senin să-mi spui că ţi-a venit o idee genială pentru noi doi să ne fie mai bine, spune-mi că simţi fiori când te gândeşti la mine, spune-mi despre cele mai palpitante momente din viaţa ta, spune-mi că astăzi ai de gând să schimbi lumea un pic, s-o faci un pic mai frumoasă, spune-mi în ce crezi.
Incită-mă, provoacă-mă, tachinează-mă, fă-mă să sper, fă mişto de mine, luptă-te cu mine, serveşte-mi-le la fileu, fă-mă să visez, fă-mă să râd, fă-mă să fierb, te implor... nu mă plictisi!!! Nu mă plictisi cu nimicuri, pentru că şi tu şi eu putem trăi bine-mersi în continuare fără să ne anunţăm reciproc când dăm colţul spre supermarket sau când am ajuns în faţa interfonului la bunica.

Dacă eu nu o fac, nu o face nici tu.

Dacă eu te văd ca un zeu supraomenesc tocmai pentru că nu ştiu toate nimicurile astea plictisitoare despre tine (pe care toţi le facem), nu spulbera misterul! Nu te transforma singur într-un muritor de rând, pentru că nu voi mai fi picată în fund după tine. Nu fi crud, şi lasă-mă să te văd într-o aură de mister în care eroul meu nu povesteşte cum îşi taie unghiile, cum se ceartă cu părinţii, cum îşi sparge capul la beţii, cum fierbe cartofii pentru piure...

(Paragraful de mai sus cu ''spune-mi aia, spune-mi aia...'' mi-a adus aminte de următoarea piesă, ale cărei versuri n-au absolut nicio legătură cu articolul, însă ''it's one good oldie'' )


Wednesday, 21 March 2012

Unu, da' bun!

Băi...băi... m-am umplut de spume!!!
In anii 90' nu era, fratele meu, internet sau zeci de mii de tipuri de calculatoare şi gadgeturi dăştepte! Şi cu toate astea ne descurcam bine-mersi: părinţii noştri se duceau la serviciu, lucrau cu spor, încă se mai bătea la maşină şi oamenii îşi cumpărau Larousse ca să afle mai multe chestii.

Vroiai sa scrii? Luai frumuşel un pix şi o hârtie şi scriai.
Vroiai să desenezi? Luai frumuşel o hârtie şi un creion şi îţi vărsai talentul pe foaie.
Vroiai să vezi un film? Deschideai televizorul sau băgai un VHS în video.
Vroiai nişte muzică? Deschideai radio-ul sau puneai un vinil sau o casetă.

DECE NU EXISTĂ UN CALCULATOR UNIVERSAL???

Cu UN program de scris, UN program de tabele, UN program de desenat, UN player de muzică, UN player de filme şi UNUL de poze!

Nu era Windows suficient, al naibii! Ne trebuia nouă Macintosh şi Vista!
Şi nu puteam avea o versiune general compatibilă de programe de Office, acum ne trebuie extensii cu ''s'' cu ''x'' cu ''dublu-shqu'' în coadă care nu se pot deschide aşa oricum... Ne trebuie versiuni!

Nu putem avea un singur tip de fişier de film, ne trebuie AVI sau MPEG sau MP4 sau MAPISPEMASA care nu se poate deschide aşa oricum, ne trebuie în calculator câte vreo 3 tipuri de programe: BSPlayer sau Windows Media Player sau VLC sau Quicktime sau alte denumiri din-astea chinezeşti, că niciuna nu mă duce cu gândul la film.
Şi cum nu e suficient, nici astea nu merg aşa oricum, domne'...îţi trebuie Codec-uri...

Iar pe internet nu mai comunici, ca omu', prin mail, neah!

Ne trebuie chat pe mail, chat pe mess, chat pe facebook, cont pe yahoo, cont pe gmail, cont pe twitter, cont pe facebook, cont pe mă-sa.
Apoi mai sunt grupurile de pe yahoo, grupuri care pe mine mă duc la disperare de îmi vine să-mi înfig un pix în ochi când trebuie să găsesc vreo informaţie legată de facultate.

Avizierul facultăţii e deja old-school, acum se comunică pe site.
Dar site-ul e incomplet. Aşa că se comunică pe yahoo groups.
Dar e prea complicat. Aşa că se comunică pe facebook.
Dar e prea public. Aşa că facem grup pe facebook. Şi împăştiem informaţia peste tot. Şi apoi dacă vrei să afli ceva...pune-te, amigo, pe căutat.
A! Ai găsit fişierul pe care îl cauţi? Dă-i dowload şi deschide-l!
Nţ! E în Adobe! Îţi trebuie Adobe Reader.
Deschizi Internet Explorer, sau Google Chrome sau Mozilla sau Opera sau MASPANZURCUMOUSE-ul şi instalează-l...

Dacă vrei o pagină pe care să te exprimi pe internet ai profilul de facebook, ai notes, ai blogspot, ai wordpress sau domenii, iar dacă vrei clipuri Youtube nu mai e suficient. Acum ne trebuie Vimeo sau Vplay sau Wimp unde nu te uiţi la clip aşa oricum, că pana mea, ''ne doare la ochi'', ne trebuie HD. Iar dacă nu ai placă video şmecheră, ai pus-o, fraiere, că vezi clipul sacadat, mai ceva ca primele filme în frame-uri!

Prietena mea zicea: ''dacă aş fi dictator, aş pune toţi oamenii să-şi aducă calculatoarele în piaţa mare şi să le dea foc!'' I-am zis că îi sar ăia de la Green Peace în cap.
Ştiţi ce mi-a răspuns: ''Dă-i dracu'! Cum află fără internet?''

Şi cu asta închei şi mă duc să-mi şterg bicicleta de praf!
Pa!

Thursday, 1 March 2012

Ăăăuu!!!

SMOKIE - Who The Fuck Is Alice

Când creşti la bloc ai parte de o copilărie veselă şi foarte colorată, presărată cu julituri în genunchi (că deh, spaţii verzi şi moi...mai puţin), chiuituri pe aleea din spatele blocului, pungi cu apă aruncate pe geam de la etajul 10, vecini ursuzi şi veşnica problemă a locurilor de parcare ocupate de câte un tălâmb care nu ştie că a nimerit pe teritoriu păzit viguros.
Se înţelege că tălâmbul va pleca spăşit, cu coada ''între roţi'' cu tot cu ştergătoarele răsucite (la mine la bloc nu se rup ştergătoarele, ci se răsucesc în stilul tirbuşon, semn că nea' Tilică e foc şi pară pentru că i-ai ocupat locul de parcare pentru Dacia 1300 roşie).

Copilăria la bloc te căleşte de mic, mai ales când creşti într-o generaţie de fete, una mai afurisită şi mai zvăpăiată ca alta. Probabil că unii îşi imaginează că atunci când fetiţele ies la joacă în spatele blocului, îşi iau păpuşelele în hăinuţe roz şi se joacă frumos, cuminţele cu ele.
Nţ! Nu şi noi.
Cu fetele din generaţia mea ieşeam afară, ne puneam rolele în picioare (din alea de plastic cu rulmenţi zgomotoşi, înainte să apară Roxa cu roţi de silicon, mişto), luam o sticlă de plastic de 2L, goală şi...să te ţii tată! Ce făceam era un fel de hockey/ football pe role, fără poartă, în care toată ideea era să pasăm de la una la alta nenorocirea aia de sticlă pe care o târşâiam pe asfalt şi o loveam cu patinele fix sub geamul doamnei Ţane. Cucoana în cauză avea o ureche fină şi sensibilă nevoie-mare la zgomot (de orice fel), aşa că în mai puţin de 5 minute o vedeam cum dă la o parte perdeaua de la bucătărie, deschide geamul şi îşi întinde gâtul afară să zbiere la noi.
Cam ăsta era punctul culminant: dacă a ieşit Ţane, ne-am atins scopul.

Pentru că am prins generaţia cu cheia de gât când mamele nu ne sunau pe mobil, negocierile de venit acasă se purtau pe geam, ora aproximativă: 11PM şi se derulau cam aşa:
(de la etajul 6, tatăl Anei:) ''Anaaaaa!!!! Hai acasă!''
(din părculeţul din spatele blocului, Ana:) ''Mai stau un pic!''

După vreo doi ani de ''Ana hai sus - Tata, mai stau un pic'', părinţii Anei, oameni aşezaţi, cu scaun la cap, s-au prins că degeaba negociază cu puştoaica, că ea tot n-o să vină acasă. Aşa că dialogul s-a deformat un pic, luând forma următoare:
''Anaaaaaaaaaa! Hai sus! ACUM!!!!''
''Mai stau 10 minute!''
''Niciun 10 minute! Ana, ACUM vii acasă!''
''Haide tatiiiiii, 5 minute!'' (tot dialogul se purta ca şi până acum, de la etajul 6 via părculeţ)
''Ana, ACUM vii acasă!''

...ca în cele din urmă să ia următoare formă:
''Ana, vino acasă!''
''...10 minute!''
''Ana, dacă nu vii acum umblu la heblu!''

Nu mi-e foarte clar la ce umbla domnul B., cert e că atunci când ''heblul'' intra în scenă, Ana pleca urgent acasă, pentru că altfel tatăl ei tăia curentul. Nu ştim dacă pe scară, pe bloc, sau doar la ei... În fine.

Şi pentru că nu de puţine ori am primit reacţii de genul: ''Aaaa, eşti fiţoasă'' sau ''Mhm, acolo la fiţe, la cafenelele de pe Beller'' când am menţionat că locuiesc în Dorobanţi, iată cam cum se derulează viaţa la bloc, în buricul Bucureştiului, la fiţe, în Dorobanţi:

În scara mea, la etajul 4 a locuit ani de zile o familie de ''munteni'' zdraveni, că altfel nu pot să-i numesc: el-soţul, bine legat, cu burtă, guşă şi fălci sănătoase, ea-nevasta, aidoma, iar flăcăii: 2 vlăjgani tuciurii, bine făcuţi, crescuţi bine, dospiţi şi învăţaţi să dea cu pumnul la nevoie.

Într-o zi de vară, vine Nelu (ăl mai tânăr dintre băieţi) acasă, intră binişor în spatele blocului cu Dacia Nova din dotare şi o parchează pe locul (proprietate personală) de sub corcoduş.
Pesemne anunţase că vine acasă, că tac-su era pe geam, la 4, şi îl aştepta atent.

Geamul de la 4 se deschide...
Nelu trage frâna de mana...
Tac-su iese pe geam, la bustul gol...
Nelu opreşte motorul, când deodată de la 4 se aude: ''Neluleeeee...!!!'' din toţi rărunchii...
Nelu, în timp ce deschide portiera, răspunde ca din butoi: ''Ăăăăuuuu!!!''
-''Să cobor jos, băăă?'
- ''Daaaa!!!''

Şi iată-l pe vecinul de la 4 cum iese din scară, în izmene şi şlapi, târşâindu-şi papucii până la maşină.
Nelu deschide portbagajul şi-mi scoate un porc cât toate zilele, înjunghiat, numa' bun de sarmale. Nea' Mitică apucă porcul de picioare şi mi-l învîrte hâţ-hâţ repede în aer, îl aruncă pe-un umăr şi porneşte cu el pe alee, spre scară, cu sângele animalului întinzându-i-se pe spate.
Zdrang portbagajul!
Zdrang uşa de la scară!
Zdrang uşa de la lift şi de-acu', femeie, pune-te pe gătit porcu'!


Christian Louboutin la THE PLACE? Frappe la PASCUCCI? Sobranie la HIGH HEELS?
Mă laşi....