Tuesday, 4 December 2012

Pictură, muzică clasică şi haine. Asta am văzut acasă.



Am crescut într-o casă de artişti unde mama punea muzică simfonică pe vremea când era însărcinată cu mine ca să mă potolesc şi să nu mai dau din coate şi genunchi în burta ei.

Când aveam vreo 4-5 ani ai mei mi-au pus creioane colorate şi carioci în braţe şi m-am îndrăgostit de culori. Desenam în cele mai frumoase combinaţii de culori posibile, şi zâmbeam cu gura până la urechi când combinam galben cu ciclam şi orange pe hârtie.

Mama mă ducea toamna în Herăstru cu acuarelele şi mă lăsa să pictez copacii cu frunze colorate iar acasă îmi punea Vivaldi, Mozart sau Beethoven şi îmi spunea:
 ''Ascultă, asta se numeşte Pastorala de Beethoven. Îţi imaginezi un câmp însorit? Cu spicuri de grâu şi păsări şi un râu? Închide ochii şi imaginează-ţi''

Mai târziu, pe la 6 ani, am descoperit baletul la televizor şi mă uitam fascinată la siluetele cu picioare lungi şi subţiri  înconjurate frumos de tutu-uri albe şi roz. Mi se părea cel mai frumos lucru din lume.

Aşa că într-o zi mama m-a luat în oraş şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine.
Şi deodată mă trezesc într-o sală de balet cu oglinzi, vreo 4 5 fetiţe în costume mulate şi o tanti cu coc care îmi ura bun-venit la cursuri. Mi-amintesc şi acum cât de încântată era mama şi cum aştepta toată zâmbitoare şi entuziasmată o reacţie de la mine. La care eu ce-i zic: ''Mamiiiiiii, dar eu nu vreau să fac balet. Mie îmi plac doar rochiile balerinelor...''

Inutil să mai zic cum s-a dezumflat mama toată şi i s-au năruit visele de a o vedea pe fi-sa balerină. Am plecat acasă şi acolo s-a terminat cu baletul. Mie îmi plăceau rochiile şi atât.

Tata a făcut scenografie.
Aşa că am crescut cu albumele lui Manet, Van Gogh, Renoir, Degas, Toulouse Lautrec, Cezanne etc. sub nas.
Însă ce îmi plăcea cel mai tare erau ''cartea mov'' sau ''cartea roz subţire''. Adică cele două cărţi de istorie a costumelor cu poze şi desene superbe cu ţinute de pe vremea egiptenilor, romanilor, bizanţ, evul mediu, renaşterea, roccoco, art nouveau până prin anii '60.
Le răsfoiam împreună cu tata şi el îmi povestea ce se întâmpla prin istorie când se purtau hainele alea. Aşa că la mine erau seri de poveşti cu cavaleri şi regine povestite cu cărţile de costume în braţe.

Nu de puţine ori tata mă lua cu el la TVR, mă ţineam agăţată de mâna lui pe Dorobanţi cât ne plimbam până la el la serviciu şi îmi arăta platourile (mi-aduc aminte perfect mirosul ăla dulceag din spatele cortinelor, când păşeam atenţi să nu călcăm pe cabluri), mă ducea la bar şi mâncam savarină apoi urcam la el în birou unde căscam ochii la machetele atent lipite cu aracet ce împânzeau mesele şi pereţii.
Iar la sfârşit venea cireaşa de pe tort: mergeam la costume.

Undeva pe la etajul 3 (parcă) era garderoba unde toate ţinutele pentru filme şi emisiuni erau păzite şi îngrijite de o garderobieră care se amuza teribil văzându-mă cum mă pierdeam în labirintul de haine.
Rochii cu crinolină, satin-uri, mătăsuri, dantele, marabu-uri, catifele, volane, corsete, pălării, pene, uniforme, sclipiciuri, paiete... o nebunie!
Acolo eram în paradis.
Se ruga tata de mine cu cerul şi pâmîntul să mergem acasă şi tot degeaba...

Tot la televiziune, pe la 12 ani am cunoscut o doamnă al cărei parfum mă înnebunea de fiecare dată când trecea pe lângă noi pe holuri.
Mereu o complimentam pentru cât de frumos miroase până într-o zi când a venit la mine şi m-a dat pe gât cu parfumul acela superb aşa că am întrebat-o cum se numeşte.

Iar ea mi-a spus: ''Este L'eau par Kenzo. Mi l-a recomandat un parfumier din Paris pentru zodia mea, sunt rac.''
Atunci şi acolo mi-am descoperit parfumul.
Mama mi-a cumpărat primul L'eau par Kenzo, la 12 ani. Mi l-a adus după ce a fost plecată într-o delegaţie în Africa.
Şi de 12 ani încoace i-am rămas fidelă.

Nu ştiu cum e în alte case, însă ai mei au trăit pe vremea lui Ceaşcă când dacă vroiai să te îmbraci cu ceva mişto, îţi făceai. Iar la şcoală fetele făceau inclusiv ore de croitorie.
Aşa că mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să fiu înconjurată permanent de reviste Vogue şi Burda, tipare din foi de calc, foarfece, materiale şi ace cu gămălie. Şi mama şi sor-mea croiesc superb (sor-mea are deja o nişă şi este cea mai tare pe ţinute de tango argentinian în România).

Aşa că pe la 14-15 ani când am început să devin domnişorică cochetă mă sfătuiam nu doar cu mama, ci mai ales cu tata (!!!) în privinţa hainelor de pe mine.
Parcă îl şi aud: ''Eşti asortato-monoton! Mai sparge negrul ăla cu ceva... pune un parpaliu în talie!'' (adică sunt îmbrăcată într-o singură culoare şi să încerc o curea roşie. Parpaliu adică orice nuanţă de roşu)

Nu am făcut design şi nici nu am dat la arte plastice, am făcut altceva pentru că nu mi s-a părut că hainele ar fi un scop în sine.

Însă casa în care am crescut cu albumele de pictură, cu muzica clasică, cu poveştile cu regine în costume frumoase, cu revistele de modă şi croitorie m-au făcut ce sunt acum.

De aia mi se pare nedrept să fiu catalogată drept fashionistă sau ''posh''.
Așa am crescut.
Cu povești...

Monday, 26 November 2012

O plimbare sinistră

Înainte să începi apasă play şi ascultă piesa cât citeşti. Te va ajuta să înţelegi. Să simţi.


Undeva in vestul României...
Într-o noiembrie târzie, în amurgul zilei...
Am ieşit din hotel să-mi iau ţigări, însă trebuie să traversez parcul pustiu ca o pădure ca să ajung înapoi la hotel.

Nu este nimeni aici. Nimeni.

Intru pe aleile înguste şi păşesc pe frunzele mari de arţar care trosnesc sub cizme.

Paşii mei sunt tot ce aud.
Trec printre copaci tăcuţi, negri, fără frunze şi fără viaţă.

Ridic ochii şi văd cum cerul devine din ce în ce mai roşu printre ramurile negre şi dese.
În depărtare se înalţă crucile bisericii.

Inima începe să-mi bată mai tare şi grăbesc pasul.

Ramurile negre capătă forme lugubre pe fundalul de sânge...

Mă uit iar pe cer. Peste vârfurile de brazi înalţi şi reci, pe griul apăsător de crepuscul mă priveşte o lună plină înfricoşătoare.

La stânga cerul încă sângerează peste arţari, la dreapta e noapte cu lună plină iar în faţă sunt potecile înguste într-un labirint pustiu încărcat cu frunze moarte şi crengi sinistre.
Devine din ce în ce mai întuneric iar lumina purpurie nu mă ajută să mă liniştesc.

Iar aleile părăsite parcă nu se mai termină.

Cum adaug suspans în tot cadrul ăsta? Ascult Fever Ray - ''Morning keep the streets empty for me'' şi îmi domolesc pasul. Jur că parcă sunt într-o peliculă, e incredibil...

Nu m-ar mira dacă în cadrul ăsta ar apărea o siluetă neagră cu o pelerină lungă cerându-mi să-mi dezvelesc gâtul, să-mi plec capul într-o parte şi să-şi înfigă colţii în mine...

După câteva minute ce au părut mult prea lungi am ieşit din parc, lăsând în urmă cadrul ăsta bântuit. Am mai aruncat o privire înapoi asigurându-mă că nu mă urmăreşte niciun vârcolac, niciun vampir, nicio vrăjitoare sau vreun lup şi am intrat rapid în hotel.

Poate mă uit eu la filme, şi mi-au rămas în minte scene din ''The Village'', ''Red Riding Hood'', ''Twilight'' sau ''Dracula''
însă sfertul de oră din după-amiaza asta a fost rupt de realitate...


Thursday, 25 October 2012

What beauty may be



It's the sword I'm leaving down as my shield's hitting the ground
It's the dream I hold on proud in the silence of the crowd.
...the silent hope that flows within
Never to be spoken out.

For this armor I've been trapped inside
became too heavy,
It stings my bones and lungs aside
from my skin now blue as navy.

Take off me this coat of steel
Untie my laces as I can no longer kneel.

A.C.

Friday, 12 October 2012

Glamorous în codru revine!

Adică eu.

Tot Glamorous. Tot în codru.

Dacă data trecută eram glamorous în codru într-o pădure din Belgia unde îmi adusesem costumul de baie roşu cu strasuri, iar Teo pe cel cu pene, de data asta mă aflu pe tărâm românesc.
Mai exact în Buziaş - sau unde şi-a înţărcat dracu' copiii.

Bun, am 4 zile la dispoziţie şi n-o să stau închisă în cameră dând refresh pe facebook.
Ies la aer.
Îmi iau paltonul alb cu bumbi aurii pe mine, îmi trag bereta french roşie pe cap, mânuşile din piele, fermoarul la cizmle de jocheu... and go!
Doar că habar n-am unde sunt şi habar încotro s-o tai.
Să o luăm cu începutul. Zic.
Mă duc la tarabele de peste drum, două la număr.
Una cu pietre vindecătoare, alta cu struguri.
Cucoana de la stuguri părea mai de încredere, tipul cu quartzuri era cam şantaliu şi părea şi o idee cam beat.

- Madame, ia spune-mi, ce-i de văzut prin zonă?
Cucoana se uită la mine, se uită la beretă... iar la mine, iar la beretă şi zice: -Adică cum?
- Adică am venit aseară şi vreau să mă plimb. Ia zi-mi tu pe'un s-o iau, ce e de văzut la voi la Buziaş?
- Aaaaa, apăi zi aşa!
Hait! Taci că s-a prins că-s pierdută vai mama mea şi se deşteaptă ghidu' din ea. Şi zice:
- Pe aici intri în parc, mergi, mergi mergi şi ajungi.
Şi se opreşte şi mă lasă toată în suspans.
- Unde ajung?
- Păi la avion!
- Ce avion?!??
- La avion! E disco-bar acolo, terasă, restaurant. Da' ăştia tineri merg acolo.
Bun, m-a văzut că-s prospătură şi mă trimitea pe-un se-nvârt colegi de generaţie. Pân-acu-i de bine.
O întreb: - Şi altceva? În parc ce mai e?
- Măi mamă, numa' moşi şi babe veniţi la tratament.
Jur că-i ador sinceritatea! Continuă:
- Da' tu poţi să te duci să te plimbi, îi tare frumos, îs şi platanii acolo.

Mă uit spre intrarea în parc: un drum forestier pustiu ce ducea fix în bârlogul ursului şi o întreb:
- Dar nu e periculos să mă duc în parc singură? Să nu păţesc Doamne iartă-mă ceva...
- Vai mamă! Da' cum să păţeşti ceva? E lume în parc, da, daaaa, mergi fără teamă. Sunt numa' bătrâni. Dacă ţi-e frică ia-te după ei!

Bun, mă apuc deci să stalker-esc bătrâneii.

Merg merg merg şi tot merg şi tot merg şi deodată se termină parcul.
Iar avionu'- nema!

Dau de un octogenar cu două potăi după el şi îl întreb cu tot respectul: ''Fiţi bun, nu ştiţi cumva unde e avionul?'' În mintea mea suna cât se poate de aberant dar pare-se că avionu' ăsta, lua-l-ar dracii, era mainstream attraction aici.
Moşulică îşi continuă drumul, câtuşi de puţin impresionat de mine (sau de bereta mea roşie, for that matter) şi deodată zvâcneşte o mână indicându-mi s-o iau înainte.
Merg înainte, întorcând capul din când în când spre moşneag să mă asigur că nu o iau prin bălării iar el tot zvâcnea din mână de parcă alunga găinile, pesemne să mă tot duc că merg bine.
Găsesc avionul.

Acum probabil sunteţi curioşi care era treaba cu atracţia turistică a vieţii.
Ce să fie?
Un avion de 5/5 pe doi piloni, nişte mese şi scaune din lemn pe lângă stâlpi şi nişte boxe în care cârâia Velea pe un Buziaş FM probabil. (aveam să descopăr mai târziu că barul era de fapt ÎN avion, şi era cât se poate de tare)

OK.
Am găsit avionu'.

Now what? Să dau un check-in sau cum???

Înjur un ''zgâţii mă-tii de staţiune'' că am bătut drumul pân' la şandramaua asta şi pornesc spre ţinta #2.
Dau de un trio de octogenari care după ce insistă să-mi spună că ei se duc la băi la tratament mă ghidează spre platan. Nu mai mulţi, UNUL singur.
Aşa că iată-mă glamorous şi de toate căutând un pom în Buziaş. Judeţul Timiş.

Îl găsesc. Avea şi plăcuţă cu denumirea în latină şi engleză, treabă serioasă aici, frate.
Stau, mă uit, îmi ridic privirea, mă dau la stînga, mă dau la dreapta.
Şi mă gîndesc: bă, e ceva ce-mi scapă mie aici? Nu văd eu ce ar trebui să văd în plus? Ştiu toţi ceva ce eu nu ştiu?
Da, gânduri din astea îţi trec de obicei prin cap când ajungi să caşti ochii la un pom, încerci să găseşti un sens mistic în toată treaba asta şi ghici ce? Priveşti un pom. Atât.
Renunţ urgent la toată contemplarea asta pseudo-filosofică şi după ce am bifat itinerariul ce cuprindea
1. avionu'
2. platanu'
 decid că sunt suficient de culturalizată şi mă întorc în cameră să intru pe facebook.

Episodul numărul 2 al expediţiei mele cuprinde un traseu (mult mai hotărât de data asta) până la primărie şi înapoi întrebând toţi bătrâneii ce-mi ieşeau în cale (nu exagerez, media de vîrstă aici este 75+) de staţia de microbuz. Degeaba! Nu există aşa ceva. Toţi se scărpinau în cap, se bâlbîiau, se codeau ca pân' la urmă să-mi trântească unu': ''Domnişoară, ia şi tu ocazia dacă vrei să ajungi în Lugoj!''

Care a fost prima întrebare care mi-a venit:
''UNDE ARE STAŢIE OCAZIA ASTA???''

Încă nu am ajuns în Bucureşti.
Şi nici în Lugoj, aşa că stay tuned.


Sunday, 16 September 2012

În stare de orice...pentru un taximetrist glumet

Ajung in Gaga.

Venită direct de la o nuntă mă tolănesc pe canapea cu prietenea mea şi începem să povestim în timp ce lumea se aduna la masă şi paharele începeau să se umple cu băuturi.
Muzica începe mai tare, lumina scade şi băieţii ne ridică de pe canapea să dansăm.

Încerc şi încerc, dau din umeri, tropăi, ridic minile în aer, mai sorb din pahar...degeaba! Nu mă simţeam bine deloc.
Fusta de pe mine era prea elegantă şi diafană ca să mă pot mişca în voie. Şi cum n-am fost niciodată genul care să se bâţâie de pe un picior pe altul ca să nu i se strice coafura, mi-am băgat picioarele şi am plecat acasă să mă schimb.
Ies din club împreună cu Teo şi mă duc la primul taximetrist, la geam: vrei să faci 20 lei repede?
El: da!
Eu: Atunci hai, mă duci până acasă să mă schimb şi dup-aia ne întoarcem aici.

Ne urcăm şi începem să vorbim, puşi pe glume şi mişto-uri:
şoferul ne relata discuţii dintre piţipoance în taxi, toate temându-se, invariabil, că sunt bătute de vreun malac dacă află că au ieşit cu nu ştiu ce alt gigel, Teo povestea cum văzuse o pipiţă din club că sărea pe prietenul ei şi-l lingea pe faţă dacă respectivul vorbea cu alta iar eu le povesteam  cum dimineaţă alergasem desculţă în curtea Oficiului Stării Civile că nu puteam să fug cu tocurile în picioare şi întîrziasem juma de oră la cununie...

Ajung la mine, mă schimb în blugi largi şi ne întoarcem în club.
Văzând că are cu cine glumi, taximetristul ne dă numărul lui să îl sunăm când vrem să plecăm din club. .
Teo notează şi ne întoarcem la zbânţuială.

Pe la 5 ieşim din club împleticindu-ne şi dăm să-l sunăm pe taximetrist, mai ales că Teo văzuse nişte scene penale în club şi le notase în telefon să le povestim băiatului.
Problema era că niciuna din noi nu-şi amintea cum îl chema. Ea reţinuse ''Cristi'', eu reţinusem ''Adrian''.
Aşa că luăm toată agenda la puricat să vedem care Cristi sau Adrian sau Dani sau Mihai sau Nelu avea notat TAXI după prenume...
Nu găsim nimic.
Mă duc la geamul unui taximetrist şi îl întreb: ''Ai cumva un coleg Adrian?''
Omul se uită lung la mine şi zice că nu.
Atunci plusez: ''...atunci Cristi?'' şi bag un zâmbet.
El: ''Cristi...da....poate, dar nu ştiu că avem mulţi colegi noi. Dar ce indicativ avea?''
Eu: ''Habar n-am. Ştiu doar că avea nasul mare şi era haios foc! Am fost cu el mai devreme în Dorobanţi şi ne-am întors şi am fi vrut să ne ia tot el acum, dar nu mai ştim cum l-am trecut în telefon...''
El: ''Sunaţi la dispecerat, poate vă ajută de acolo''

Zis şi făcut. Sun la dispecerat şi încep:
''Bună dimineaţa...ăăăăm...am o rugăminte la dvs şi ştiu că va suna ciudat. Sunt la Le Gaga şi mai devreme am fost cu un coleg de-al dvs în zona Dorobanţi şi înapoi şi nu mai ştiu cum îl chema, nu ştiu indicativul, nu ştiu nimic, dar domnul a fost aşa de drăguţ şi de haios că am vrea să mergem din nou tot cu dânsul... Puteţi să ne ajutaţi?''
Pauză.
Auzeam în receptor cum dispecera îşi înghite râsul la telefon, îşi face curaj şi dă prin staţie:
''Cine a dus două domnişoare frumoase şi drăguţe de la Le Gaga în Dorobanţi şi înapoi în jur de ora 1?
Repet: ce coleg simpatic a dus două domnişoare drăguţe în Dorobanţi de la Le Gaga şi înapoi?''
După căteva clipe de linişte se aude prin staţie un răspuns răguşit: ''Hai colega, fii serioasă...''
Dispecera revine la mine: ''Îmi pare rău, n-am putut să vă ajut.''

Iau telefonul din mâna lui Teo şi mă apuc să caut încă odată în agendă.
Găsim!
Gabi! Gabi îl chema!
Teo îl sună:
''Alo! Bună, suntem noi fetele alea două din Gaga pe care le-ai dus în Dorobanţi...da, da, exact. Da, tot aici! Poţi să vii să ne iei? În cinşpe minute. E bine, hai, hai vino încoace. Stai! Vezi că te-am dat prin staţie, am sunat la dispecerat să te căutăm! Nu, nu stai liniştit, e ok, a fost drăguţă tipa, hai vino încoace şi-ţi povestim. Sună când ajungi! Suni, da? Bine, hai!''

Şi stăm.
Timp în care un individ cu ochi albaştri care se dădea nigerian îmi spune să ne vedem mîine seară la Tres pe Decebal.
I-am spus că nu vin, el mi-a spus că mă aşteaptă.

Pe alee apare un taxi de la compania la care sunasem, Teo mă trage de mână şi ne urcăm în spate în maşină, strigând în acelaşi timp extaziate la şofer:
''Tu eşti?''
El: ''Eu sunt!''
Deodată îi sună telefonul lui Teo.
Ea: ''Păi şi atunci de ce mă suni?''
El: ''Nu te sun eu, domnişoară!''
În secunda aia deschid portiera şi sar din taxi. Teo după mine.

Urcăm pe jos la barieră, râzând şi împleticindu-ne una de alta unde taximetrisul NOSTRU de aştepta zâmbind. Ne urcăm amândouă în maşină în hohote de râs şi îl molipsim şi pe el, care abia mai reuşea să ţină volanul drept.
Undeva pe la Kaufland ne potolim şi îi povestim cum i-am întrebat colegii şi ce a dat dispecera prin staţie ca să-l găsim, cum am încurcat maşina şi am zbughit-o fără explicaţii din taxiul greşit ca să ajungem la el. Teo scoate telefonul şi îl face atent ca să îi povestească ce îşi notase pentru el.
Ajung acasă şi cobor.

De nu ne-o ştii tot Tessu' acum, io mă fac popă...

Saturday, 25 August 2012

Cum am nimerit într-o răfuială între negri

N-am chef să dorm, vreau să scriu.
Aş sta de vorbă cu mine şi mi-aş povesti eu mie toate aventurile nebune prin care am trecut.

Spre exemplu în Portugalia.
Mă aflam acolo de câteva zile într-un proiect pentru studenţi în care cunoşteam şi latura mai puţin ''glamouroasă'' a Lisabonei, şi anume cartierul Amadora.
Un cartier sărac, cu străzi înguste şi murdare în care trăiesc imigranţii de culoare veniţi din Africa şi stabiliţi în marginile Lisabonei, formând o comunitate de oameni hârşâiţi de viaţă care îşi duc traiul aşa cum pot, adoptând limba portugheză.
Dialectul vorbit de ei se numeşte ''creolu'', o portugheză cu influenţe africane, pe care o poţi înţelege în proporţie de 90% dacă o asculţi cu atenţie. Oricum portugheza seamănă cu româna. E un fel de spaniolă cu accent moldovenesc.

Femeile corpolente cu codiţe împletite în cele mai sofisticate moduri nu se sperie de culorile puternice şi se învăluie în orange, coral şi turquoise, îşi duc copiii la şcoală şi conversează în autobuz, vorbind cu pasiune despre tot felul de chestii, atingându-şi pieptul bogat cu mâinile dolofane.
Băieţii tineri fac pasiuni pentru fete cu ochi mari, negri şi compun muzică hip-hop cu versuri pentru negresele colorate cu privirea tăioasă. Şi ei speră să se ridice, să aducă mai mult acasă, îşi iubesc mamele, îşi iau frăţiorii mai mici pe umeri dar zâmbesc rar...

Alţii, la 19 ani au deja copii pe care îi cresc cum pot, strâng din dinţi şi se joacă cu puştii lor pe străzile murdare, printre prăvăliile în care miroase a ''bacalau'' (un fel de musaca din piure de cartofi şi peşte mărunţit), şi frizeriile cu scaune afară în alee.

Pe 6 mai se sărbătoreşte ziua cartierului Amadora, un festival la care toţi locatarii vin cu mândrie, se pregătesc şi îşi arată, într-un stil inconfundabil, că au cu ce se mândri. Mai precis, gagicile tinere urcă desculţe pe scenă şi se mişcă cum numai negresele pot s-o facă, unduindu-şi braţele, tropăind desculţe şi scuturând fiecare părticică din pielea cafenie pe un ritm ameţitor, învârtindu-şi prin aer zecile de codiţe împletite.

Băieţii cu pantaloni largi sau dimpotrivă, la costum alb cu sacou şi pălărie de PIMP se întrec în rime pe beat-uri de hip-hop, făcând mulţimea neagră să explodeze: fiecare bandă îşi susţine prietenul, mâinile sunt în aer, boxele duduie şi nimeni, nimeni nu doarme în noaptea aia. Toată lumea e în stradă, copiii se joacă, pe pereţii parcării în care se ţine festivalul se usucă grafitiurile proaspete, de la colţ se cumpără bere, fetele de culoare se întrec în ştrampi care mai de care mai coloraţi: roz, mov, leopard, adidaşi cu dungi şi flori, ochelari de soare şi coafuri nebune.

 Aici mă aflam eu, după câteva zile absolut nebune în Portugalia, zile scăldate în soare, traininguri şi drumuri dintr-un oraş în altul, după nopţi de băută şi o aventură cu un iordanian pasional şi misterios.
Plecasem din România spumegând de nervi, avusesem din nou un scandal cu fostul iubit, ce a culminat cu nişte maşini de poliţie în faţa casei mele şi nişte explicaţii de dat pe la secţie. Şi eu, şi el. Deh, acolo unde e vorba de multă, multă dragoste e loc şi de mult, multă...altceva.
Aşa că evadarea în Portugalia a venit ca o mănuşă şi eram în stare de orice ca să uit cât mă durea să mă războiesc cu omul cu care mă iubisem ca o nebună.

Iată-mă, aşadar, la un festival de negri la care organizatorii proiectului ne aduseseră pentru a înţelege mai bine spiritul Amadorian. Aveam o bere în mână şi o ţigară în cealaltă, eram nedormită, ciufulită, cu ochii roşii de oboseală şi vântul haotic care îmi dădea o stare de iritare. Bărbaţii de culoare treceau pe lângă noi privindu-ne cu suspiciune, iar femeile ne scrutau de la distanţă, fără să scoată un cuvânt. Benny şi Valter, participanţi în proiect şi locuitori ai Amadorei dădeau mâna cu prietenii care soseau la festival şi le spuneau cine suntem, şi să fie cu ochii pe noi. Gonzalo, organizatorul ne cerea tot timpul să stăm unii lângă ceilalţi şi sî încercăm să nu ne pierdem în mulţimea de negrii care devenea din ce în ce mai agitată, cu cât se lăsa întunericul.

Nu că ar fi fost greu să ne găsim acolo: eram singurii albi. Jur, a fost prima şi singura dată în viaţa mea când m-am simţit ciudat din cauza culorii pielii mele: nu făceam parte din peisaj, nu mă încadram, eram privită cu suspiciune. Cred că era de la ochii roşii.

Lumea se tot aduna, înghesuiala era din ce în ce mai mare, eram împinsă la o parte de grupuri de negri care treceau hotărâţi pe lângă noi, Valter era agitat şi i se citea neliniştea pe faţă: scruta mulţimea şi căuta ceva din ochi.
Deodată se aud scrâşnituri de roţi, motoare turate şi focuri de armă.
Mulţimea intră în panică, grupuri de oameni aleargă spre stradă, muzica se opreşte brusc, Valter ne strigă să rămânem pe loc şi fuge în mulţime să-şi caute prietenii.
Nimeni nu înţelege ce se întâmplă, Gonzalo era deja cu telefonul la ureche şi cheamă maşini să ne ia de acolo.
Valter şi Benny vin spre noi împreună cu alţi negri care ne iau de mână şi ne trag după ei prin mulţimea agitată, pe străduţele înguste unde oameni alergau şi se ascundeau după maşini.
Trebuia să ne scoată de acolo. Pe toţi. Vreo 30: italieni, lituanieni, indieni, englezi şi români.
Cu ajutorul prietenilor lui Valter şi Benny, ne-am urcat câte 5 în vreo 6 maşini şi am plecat de acolo în trombă, cu inima bătând la turaţie maximă.

Ce se întâmplase?
Bandele de cartier care aveau ceva de împărţit au ales ca moment de răfuială festivalul în care toată lumea era în stradă şi se puteau întâlni găştile. Valter probabil ştia de acest lucru şi încerca să ne protejeze, în speranţa că nu se va întâmpla nimic.

Ajunşi la vila imensă în care stăteam cu toţii, ne-am înecat panica în ceva alcool, ne-am controlat să nu ne lipsească bucăţi din noi, ochi, urechi, telefoane, paşapoarte şi alte alea şi am făcut inventarul naţiilor de participanţi.
Continuarea...altă dată.

N-am încălecat pe-o şa, că poveştile nu sunt gata.
Abia încep...

Sunday, 12 August 2012

''Scopi Goat'' sau despre micile psihoze

Vara asta am prins la răsărituri de soare cât să-mi ajungă o viaţă întreagă.
Nu intenţionez să-i fac reclamă lui Connect-R, însă dacă este cineva care poate spune ''Eu vara nu dorm'', aia sunt eu.

De la petrecerile pe tocuri, la poveşti cu prietenii în parc, la rendez-vous la 8 dimineaţa, la citit toată noaptea...până la stat de vorbă cu prietena mea în maşină în faţa casei până în zori, le-am făcut pe toate.

Mă voi opri la ultima chestie, la discuţiile în maşină cu prietena mea care încep noaptea pe la 2-3  şi se termină când  cerul capătă nuanţe de bleu deschis.

Ce vorbim atunci?

Dumnezeule mare... tot!
De fiecare dată ne minţim singure spunând: ''ultima ţigară şi gata!'' Iar apoi ne lungim încă o oră.
În spaţiul ăla îngust, pe bordul maşinii se derulează atât universuri întregi, visele şi speranţele unor 2 fete care îşi fac griji, care râd, care speră, care vor mai mult, care doresc să aibă puterea să fugă cu vreun EL în India sau Cuba, cât şi mici psihoze.

De ce zic mici psihoze?
Iată ce s-a întamplat de data asta: în timp ce ea îmi spunea tot ce s-a întamplat săptămâna cât a fost plecată iar eu îi povesteam tot felul, nu-mi puteam lua ochii de la şosetele ei.

Se descălţase şi stătea cu picioarele pe volan, în timp ce fuma şi vorbea, iar eu citeam şi reciteam scrisul de pe şosete încercând să găsesc un sens la scrisul ăla care mă obseda.

O ascultam, ea-mi spunea chestii, iar citeam scrisul, iar vorbeam, eu îi mai povesteam, IAR citeam scrisul până n-am mai rezistat şi i-am zis: ''Stai! Deci nu, nu mai rezist! Dă-mi piciorul încoace să văd ce dracu' scrie pe şosete că mă obsedează!''
Şi citesc: ''SCORE! GOAL!''

Aha.

Asta era. M-am liniştit. Din unghiul meu se vedea scris ''Scopi Goat''.
Ce-i aia ''Scopi Goat''???
Asta mi se trage de la FAIL-ul de pe un prosop de plajă de când eram mică, cu căţeii din 101 Dalmaţieni pe care scria ''101 DALIMATIANS''. Nu dalmatians, dalimatians.
De atunci am rămas cu ideea că pe textile poa' să scrie orice. Inclusiv Scopi Goat. Dar trebuia să mă conving.

M-aşteptam ca prietena mea să se uite chiorâş la mine, să-şi facă cruce şi să-mi spună că-mi lipseşte o doagă. În schimb, ce-mi spune:
''Aaa, păi dacă e aşa, spune-mi şi mie ce şi-a lipit ăla pe parbriz?''
Şi-mi arată o maşină parcată sub un felinar pe al cărui parbriz, pe interior, se reflectau cutele argintii ale parasolarului de pe bord.
O întreb: ''Care mă, asta de aici?''
''Da mă, uite, are pe parbriz o fâşie strălucitoare albă, apoi transparent, apoi iar alb, apoi iar transparent... ce puii mei şi-a lipit pe parbriz???''
''Bă, n-are nimic pe parbriz, se reflectă parasolarul întins pe bord.''
''A, da? Că mă uitam de o oră la ăla şi în capul meu nu era decât:

ce e aia? ce e aia? CE-i aia?? CE-I AIA???''

Wednesday, 8 August 2012

Очи Черные




Yes, I'm corny and cheesy and I'm a sucker for cliches.
And I tend to slide down memories lane whenever I stumble upon a photo of your blue eyes.

I smile and I feel a thrill in my stomach remembering something related to you and me.
It was a passing thing, it didn't have a chance to go further, yet I get that thrill everytime I look deep into your eyes in a past swept away long ago.

I can see the way you're looking at me like a cat in the dark, saying that you don't want me to get hurt, in a cold winter's night.
I can watch the blue Italian shores reflecting in your eyes as you're holding me in your Serbian arms.
I can see the mountains you've climbed behind your cold gaze.

Clear, blue eyes lock the sea, the mountains, the parties, the easiness in them, promising a carefree life, but...

There's something about dark eyes.
Certain dark eyes I've lost myself into some while ago...
The only eyes I could watch incessantly for hours as they watch me straight back, the same way.
The only eyes whose riddle I could never solve for years. There's something irresistibly intriguing about the way you look at me.
That's how I started the mess: I took a glance at you from across the table.

There could be anything behind your shadowy glare: the memories you'll never share with me and I don't want you to, your fears, your hopes and dreams, your broken heart, your disdains, your arrogance, your insecurities, your doubts, your yearnings and your lusts... I could never guess any of them and I never will.
It's not because I don't want to, but the mystery you shroud yourself with nourishes my inspiration.

And that is why I bow to you and am grateful for you not spoiling it.

Sunday, 5 August 2012

Am obosit. Vreau altceva.



Uite ce s-a întâmplat: am fost la mare, în Mamaia şi am avut un deja-vu destul de neplăcut.
Nimic nu e nou, nimic nu s-a schimbat, nu am simţit că mă reînnoinesc, aşa cum se întâmpla până acum de fiecare dată când veneam de la mare. Un fel de ''toate-s noi şi vechi sunt toate''.

Nu voi fi ipocrită să mă plâng că nu mi-a plăcut, pentru că mă bucur de fiecare dată când mă întâlnesc cu marea. Simt că îi aparţin, cumva...

Însă nu m-a surprins nimic: nici gălăgia, nici muzica de pe plajă, nici gagicile opulente, nici nisipul năpădit până la refuz de şezlonguri , nici aglomeraţia, nici terasele care încearcă să adopte o alură mediteraneană.

Cineva ar putea spune: ''Te-ai dus în Mamaia, e normal să fie aşa. Du-te în Vamă. Sau cu cortul.''
Am fost în Vamă. Nu mă număr printre vamaioţii care au prins Vama de acum câţiva ani când liniştea şi naturalul domneau cu glorie, aşa că am prins Vama de acum în care cluburile rock şi vedetele autohtone sunt la putere. Vama e acum o harcea-parcea în care hotelurile de 4**** se îmbină nefiresc cu paturile cu baldachine de pe plajă şi băieţii cu dread-uri care beau bere în nisip, lângă cort. Parcă nu merge.

Iar acum voi ajunge la subiectul ''cu cortul''. E simplu, am nevoie de un refugiu cu acoperiş şi ziduri din lemn sau beton în care să mă adăpostesc câteva ore de soare şi frig. Nu mă încălzeşte cu nimic un cearceaf pe beţe. Punct.
A, şi o budă. Normală.

Tânjesc la un rendez-vous cu marea în care să mă întind pe spate şi să văd sus albastru dintr-un capăt în celălalt al orizontului, nu umbrele cu Carlsberg şi Vodafone, să aud foşnetul ăla inconfundabil al valurilor, nu Pirupa - Party Non-Stop la boxele 2/2 pe care dansează fete cu meşe de păr la plajă, să zâmbesc câte unui pescăruş gălăgios care a aterizat în nisip şi se plimbă ţanţoş, la prânz să mă ascund de soare într-o terasă decentă cu feţe de masă în carouri albastre şi albe fără muzica Innei sau fum de iarbă.
Să pot dormi câteva ore după-amiaza fără piesa lui Connect-R (e treaba lui că vara nu doarme) pe care puştii de 17 ani fac karaoke în camera de alături, şi să mă pot bucura de muzică bună într-un club sau o terasă în aer liber care să mă facă să simt că sunt în vacanţă la mare. Ceva care să difere de Bucureşti.
În capitală am auzit Nicolas Jaar, Michel Telo, Shana, Avicii, David Guetta, Flo Rida şi Bon Jovi încât le recunosc de la primele beat-uri mixate de dj...
Ce s-a întâmplat cu Chris Rea? Cu Julio Iglesias? Cu Chris Isaak?
Aş da orice să mă prindă de talie un băiat bronzat şi să mă învârtă pe un ponton de lemn, şoptindu-mi la ureche ''baila morena, baila que tu lo bailas como ninguna'' în ritmul piesei.
Dacă tot vrem să facem litoralul post-comunist un fel de Saint-Tropez, păi hai să învârtim pe platanele alea nişte seturi din Ibiza care sună un pic a nou.

Vreau ceva diferit.

De aceea mi-e greu să-mi dau numărul de telefon unui străin care zâmbeşte frumos şi să ieşim într-o seară la un suc în care să vorbim despre noi, să ne vindem cât mai bine. Am făcut-o şi pe asta...
De aceea mi-am scos tocurile din picioare şi m-am aruncat într-o piscină din Bucureşti noaptea, şi acolo am stat îmbrăţişată cu cineva până în zori, vara asta.
Mi-e greu să mai vorbesc despre mine cu un străin rece, încercând s-o las mai moale cu glumele ca să par feminină, normală şi citită. De aceea am stat o noapte întreagă îmbrăţişată cu cineva într-un topogan pentru copii acoperit, prinzându-ne 8 dimineaţa cu sufletele puse pe tavă vorbind despre fericire, în timp ce prietenii beau vin pe băncuţele de lângă.

Am nevoie de ceva diferit.
Am nevoie de ceva sincer, neconstrâns de tipare, vârstă sau prejudecăţi.



Tuesday, 24 July 2012

Cu barca-n cimitir


Marţi, iulie, o după-amiază banală de vară.

Aşa era până îmi sună telefonul şi prietena mea zurlie îmi spune: ''Aleeeeeeex, vreau să îţi propun ceva. (chicote) Ştiu că o să zici nu, dar eu tot îţi propun, poate o să vrei, dar ştiu că n-o să vrei, dar tot îţi zic''
''Hai, băi, zi acum''
Ştiam că dacă propunerea vine de la ea e vorba de ceva dinamic în aer liber, în natură, simplu, super distractiv, ca atunci când eram mici şi împărţeam corcoduşele din acelaşi pom, activităţi după care mă dau în vânt chiar şi acum. Vara aş sta afară de dimineaţă până seara desculţă în iarbă, în pomi, cu picioarele în apă, alergând sau pedalând pe bicicletă, cu zeamă de fructe întinsă pe mâini şi cu genunchii juliţi. Da. Asta aş face.

''Uite, e ceva care implică apă, nu e chiar piscină...e lac, costum de baie şi o barcă''
''Hai!''
''Pe bune???? Vrei?''
''Da, hai!''
În jumătate de ora gagica mă culegea de acasă şi plecam spre Pipera.

În maşină îmi spune, însă, detaliile.
''O să mergem la mine, luăm apă la noi şi dup-aia mergem pe câmp, o să vezi că e foarte frumos... apoi vezi că trecem printr-un atelier cu mulţi muncitori care lucrează acolo şi care au nişte bărci, le dăm nişte bani şi luăm o barcă, am mai fost eu acolo şi îi ştiu.''
''Da' ce atelier e acolo?''
''Păi... o să vezi că trebuie să trecem printr-un cimitir, şi ajungem acolo unde au ăştia câini şi păsări şi porci şi o să vezi nişte cruci acolo. Asta e, de fapt, ei fac cruci.''

Mi-adunam maxilarul de pe jos şi mă uitam la rochiţa ei scurtă, mulată, imaginându-mi-o deja fugind de muncitori prin cimitir...

Liniştea mea i-a dat de înţeles că sunt şocată şi-mi zice, chicotind: ''Hai măi Alex că o să fie bine, o să vezi''

Ajungem la ea, parcăm şi plecăm pe câmp, prin bălării.
Ea în rochiţă scurtă şi sandale, eu cu pantaloni scurţi înfloraţi şi tenişi galbeni, ne luptam amândouă cu boscheţii asprii şi vântul puternic să ajungem la locul cu bărci.

Ajungem la cimitirul nedelimitat de vreun gard, o prind de mână şi păşim încet pe poteci.
Trebuie să menţionez că nu am fost niciodată într-un cimitir până acum, slavă Domnului, aşa că scenariul nu mă încânta prea tare şi eram niţel cam încordată. Iar momentul în care se aude un ''zdrang!'' de la două morminte mai încolo şi prietena mea o ia la fugă spre atelier... n-a fost tocmai rupt din comedii romantice, de vară.


În zona atelierului: nişte barăci dărăpănate, cu staniol în geam, ici colo nişte cruci de piatră lăsate de izbelişte, colo'n jos în vale un ponton şi o barcă veche legată cu sfoară de mal, un ţarc cu gâşte şi o pereche de pantaloni vechi fluturând pe-o sârmă.
Înaintăm uşor pe potecă, băgăm capul în încăperile întunecoase, sperând că ne va întâmpina cineva, fluierăm, ciocănim, strigăm...aiurea! Pustiu!
Deodată se aud lătrături.
Ridic ochii şi văd un Pitbull într-o cuşcă înaltă cu gratii din fier care se agita de zor. Într-o secundă scanez zona căutînd vreo portiţă deschisă pe unde ar fi putut ieşi dulăul.
Prietena mea se duce glonţ la câine să-l mângâie, să-l pupe, el dă din coadă, o linge pe mâini, sare cu labele pe gratii doar-doar i-am fi dat drumul.
Ce facem? Nu-i nimeni aici. Cu cine să vorbim?
Mi-a trecut prin cap să coborâm la lac şi să plecăm direct cu barca fără să anunţăm, ce puteau să facă muncitorii? Să scoată puşca?

Deodată zărim în depărtare, printre cruci un gigel înalt în salopetă, cu o roabă. Ne agităm, îl strigăm, îl fluierăm, câinele începe să latre şi omul vine spre noi.
Prietena mea se duce în întâmpinarea lui, veselă, energică, cu ochelarii pe ochi, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi-l ia direct: ''Salut! Bună, nu te speria, am venit aici mai demult, îl cunosc pe şeful de aici şi am vrea să luăm şi noi barca să ne plimbăm două ore, nu mai mult. Ce zici, e ok, ne dai barca? O aducem înapoi, nu mergem departe. Uite îţi dau să îţi iei 3 beri. Deci, ne dai barca?''

Omul rămâne perplex.
Cu roaba atârnată de mâini, cu şapca pe cap, cocoaşat, ne privea ba pe mine ba pe ea şi clipea lent, cu un zâmbet consternat pe faţa roşie, fără să spună un cuvânt.
E clar, l-am scos din circuit de tot.
Omul probabil lucrase totată ziua printre indivizi cu berea la nas, în soare, în cimitir şi deodată apar două capre colorate care chiţăie că vor barca. Ca dracu' să zică?!?

În sfârşit, omul lasă roaba, bălmăjeşte ceva şi pleacă să-l caute pe şef să-l întrebe dacă ne dă barca. Ana, după el, veselă şi persuasivă, se ţinea scai de om să-l convingă să ne lase să ne plimbăm, până calcă într-un şanţ acoperit cu tablă şi se afundă cu-n picior în groapă.Cu trosniturile de rigoare.
Gigel al nostru nici nu observă că fata mai că-şi rupea gâtul lângă el, ci pleacă teleghidat prin cimitir.

Grijulii să nu stricăm ''ambientul'' aranjăm tabla înapoi peste şanţ şi coborâm pe ponton să inspectăm barca, până primim permisiunea s-o luăm.
Din depărtare apare un individ burtos, cu două telefoane în mână, butonând de zor, fără să-şi ridice ochii la noi. Coboară spre ponton şi se-aşează pe-o băncuţă, lângă năvoade, în faţa noastră.
Prietena mea îl ia în primire şi dă drumul la discursul de persuadare, spunându-i că vrem barca, că avem grijă, că ne descurcăm cu vâslele, că nu stăm mult, că îi dăm bani, că nu plecăm departe...omul - nimic!
''Nu să poate, nu să poate''
De ce?
''Nu nă lasă şefu', nu să poate''

Primul gigel, ăla înalt şi slab se tot învârtea ameţit pe acolo, zâmbea de zor şi încerca şi el să îl convingă pe burtos să ne dea barca. Degeaba. Că sunt pescari pe lac, că bate vântul şi ne ne mai întoarcem, că vine şeful şi îi ia la rost, că câr, că mâr... n-am reuşit să-l convingem de nicio culoare. Zâmbărici ăsta zice: ''Hai mă Nelule, mergem şi noi cu ele...măi fetelor m-aş face eu barcă pentru voi, dar nu se poate...asta e''

Plecăm cu buza umflată, o luăm prin cimitir boscorodind, dar gagica nu se lasă, aşa că mă duce într-o laterală a lacului, pe un ponton unde ne întindem pe jos, în soarele de după-amiază, privind stuful bătut de vânt şi valurile din lac.
Cum niciodată n-a avut stare şi orice provocare trebuie întâmpinată cu ''DA'', prietena mea se ridică odată brusc, aruncă rochia de pe ea şi se aruncă aşa, doar în slipi, cu sandale cu tot în lacul verde. Dă de două ori din mâini şi începe să chirăie: ''iiâu, iiiiâu, âuu, nu-mi place, nu-mi place!'', se agaţă de ponton şi iese şiroind din apă.
Mă uit la ea, mă uit în stânga şi văd un pescar în izmene, intrat în apă pân' la brâu cu o undiţă în mână, câţiva metri mai încolo.
La care ea îmi zice, ca să se liniştească: ''Ei vezi, dacă ăsta pescuieşte aici, n-o fi aşa de rea apa din lac, nu???''

N-a fost plimbare cu barca - a fost plimbare în cimitir,
n-a fost plajă pe lac - a fost plajă pe ponton,
n-a fost bălăceală în piscină - a fost stropeală cu apă din lac...

dar cumva, a fost ALTCEVA.
Şi mi-a plăcut la nebunie!

Thursday, 5 July 2012

Cf, bn, U?

Penibilul limbajului ''messenger'' nu e ceva nou.

Insă odată trecută vârsta de 20 de ani (o să plusez şi zic chiar 23-24)... cum să spun, mi-e greu să cred că te ia oboseala degetoasă.

Să zicem că înţeleg lenea de mişcare, că nu-ţi mişti fundul decât până la maşină în faţa scării, ca mai apoi să conduci pâna la shaorma; să zicem că înţeleg lenea să citeşti o carte de la cap la coadă (să-ţi mai obişnuieşti ochii cu forma cuvintelor complete) dar... mesaje de tip ''Cf'' (''Cf'' şi atât. Fără semnul întrebării, fără punct, fără nimic) trimise de pe un telefon cu tastatura qwerty, şi cu un touch screen pe de asupra unde mangai duios un geam (că doar nu vorbim de telefoanele alea cu butoane care fac click, click, click cand le apeşi şi se aude ţac, ţac, ţac când scrii un mesaj în viteză...alea sunt demult apuse, probabil că eu am rămas singura care mai are aşa ceva şi scrie cuvinte întregi, în fraze cu virgule şi punct)...ei bine asta depăşeşte un pic puterea mea de înţelegere.

N-am dat atenţie fenomenului până acum, pentru că am pierdut contactul cu liceenii, iar pe vremea când aveam eu 16-17 ani era cool să scrii normal.
Însă am observat, cu surprindere, că sunt chiar apostrofată că nu răspund la mesaje tip ''Cf'' (da, acelaşi ''Cf'' şi atât. Fără semn de punctuaţie).

Doar atât am de zis: atâta timp cât o persoană economiseşte câteva fracţiuni de secundă mâncând ''e-ul'', spaţiul, ''a-ul'', ''c-ul'', ''i-ul''şi semnul întrebării într-un text de sms sau comentariu pe o reţea de socializare, şi eu voi economisi acelaşi timp. Ţi-am dat un ctrl+alt+delete mental.

Hai nu fii sup k t obo degeaba, uby!!!!11 :)))))

Friday, 1 June 2012

1 iunie. Noaptea


Mă întorceam acasă la 4 noaptea, pe aleea din spatele blocului meu, unde mă simt ,,acasă'' dintr-un capăt în celălalt al blocului cu toate cele 6 scări.
Era una din nopţile alea călduţe, cu o briză uşoară, cu stele pe cer şi lună plină.
Clişeu, ştiu.
Dar tot mişto. Nu, nu mişto. Foarte mişto!

Pe stradă, pustiu, nu se auzea nimic înafară de frunzele ciufulite de vânt şi lipăitul cizmelor mele de cauciuc.
Îmi încordez auzul pentru că de undeva de peste case, de undeva din depărtare se aud başi înfundaţi.
Mă opresc şi ascult.

Şi deodată, în noapte, din depărtare, aud asta:



Friday, 25 May 2012

MISTER şi GROAZĂ

Maşina mea ar trebui botezată, întrucât devine personaj constant în articolele mele...
Mă gândeam să-i zic Karla... Sau Zâna... sau nu ştiu, în fine iar am păţit-o cu gagica.

Am sărit peste experienţa ''pana'' cu mama şi câinele în maşină la ora 12 noaptea, cu mersul pe jantă până la benzinărie cu câinele lătrând pe bancheta din spate, cu puştanul sexy de la Agip care mi-a căutat cricul în toată maşina (cric pe care am aflat că nu îl am, nu l-am avut niciodată) ca să îmi schimbe roata spartă cu aia de rezervă, cu momentul în care i-am zis că este ''eroul meu'' în seara aia... Mi-am zis că o simplă pană nu e chiar subiect de blog.

Însă ceea ce mi s-a întâmplat acum, e demn de Epic Fails pe youtube...nu ştiu dacă să râd sau să plâng.
Mă urc acu vreo 2 zile în maşină să plec în oraş.
Închid uşa, pornesc motorul şi mi se pare mie că miroase un pic ciudat, gen a igrasie, dar mi-am zis că se duce. O fi de la aerul închis, că de când toarnă afară cu zilele, am încercat pe cât posibil să nu ies nicăieri, nu de alta, dar mi-e o silă de ploaie cumplită.
Merg, merg, merg şi pac! ditai aburul pe parbriz.
Bagă aerul pe geamuri, bagă dezaburirea, da drumul la aerul condiţionat, închide aerul condiţionat, deschide geamul... mă plouă. Închide geamul, porneşte aerul, dă-i pe rece, dă-i pe cald...
În fine, se deazabureşte parbrizul, îmi fac treaba în oraş, mă întorc acasă.

Astă seară ies în tenişi să pun benzină.
Intru în maşină. Aceeaşi problemă, acelaşi miros, geamurile aburite de zici că şi-au tras-o unii 3 zile în ea...
Mă, ce puii mei???
Pornesc motorul şi plec. Dau drumul la aer pe parbriz şi deodată se aude un sunet strident şi înfundat din bord, de parcă bagi pietre în râşniţă dar o acoperi cu un prosop să nu se audă.
Fac ochii cât cepele, Andra cânta pe fundal ''în noapte mă trezeeeeeesc, cu luna de pe cer vorbeeeesc...'', opresc muzica să aud mai bine. În timp ce iau curbele pe străduţe, întind gâtul spre bord să mă prind CE şi DE UNDE se aude. Opresc aerul...gata! Nu se mai aude.
Aha, de acolo era!
Bine, opresc aerul...se abureşte parbrizul.
Noapte afară, ploaie blană, benzina pe zero.
Dau drumul la aer. Iarăşi sunetul.
Apăs ambreiajul, apăs frâna şi deodată aud un fleşcăit la picioare şi îmi simt tenişii din pânză înmuiaţi în apă.

Moment de MISTER şi GROAZĂ.
Mă, ce dracu'???

Ajung la benzinărie.
Opresc motorul. Deschid portiera şi se aprinde lumina.
Mă uit pe jos: covoraşele din faţă pluteau într-o mega-baltă de 3 cm, împreună cu tenişii mei albi, şosetele şi picioarele mele. Îmi ridic picioarele, le scot afară şi le scutur în timp ce ziceam cu voce tare: ''nu pot să cred, nu pot să cred...frate...nu cred aşa ceva!''
Ies în ploaie, moment în care un băiat de la Petrom vine să mă ajute şi mă întreabă ce am păţit.
Deschid larg portiera şi îi arăt ce am în maşină.
Omul duce mâna la gură, se uită la mine cu ochii mari şi zice: hai trage-o aici pe trotuar că te ajut imediat.

Mă urc iar în maşină, îmi bag picioarele în apă, pornesc motorul şi o urc pe bordură.
Omul meu vine cu un sul de hârtie cât toate zilele şi deodată mi ţi-l deşiră tot pe jos, în faţa scaunelor din faţă.
Eu scoteam apa din dreapta, el din stânga. Eu absorbeam frumos cu hârtia ca să nu se sfărâme pe jos, el freca în mochetă ca la balamuc. Când în sfârşit termin de scos apa de pe locul din dreapta, după ce stătusem cu spatele în ploaie, aplecată, cu mâinile în apă...mă uit la locul şoferului: numai scame de hărtie igienică întinse pe jos, şi ''amicul'' meu, tot un zâmbet zicând, eroic: ''Gata! Am scos tot!''
Bine, tu.

O Doamne... Ce era să-i mai zic? Mai ales că după mi-a pus sulul de hârtie în braţe zicând: ''Ia-l cu tine, că îţi mai trebuieşte!''

Wednesday, 23 May 2012

Muzică cu gust de grapefruit şi ciocolată neagră
















''Te simt, claxonată cum sunt, de inima care agaţă speranţe...''

Niciodată limba română parcă nu a sunat mai cald şi mai elegant ca de pe buzele ei. Cuvintele din versurile ei par bijuterii de aur, cu pietre preţioase care atârnă greu.

''Am fost ce am fost, iubire de sânge pe muchie de cuţit
Şi soare cu dinţi
Şi pădure de gheaţă...
Pete pe cer,
Mari şi mici ţipătoare
Astăzi sunt ciori
Care pleacă spre focul aprins...''

Tablouri colorate puternic, cu roşu aprins, negru intens, orange de foc şi verde rece parcă se desenează odată cu clapele pianului mângâiate de mâinile ei. Şi din nou, o limbă română pronunţată cu patos şi fineţe de o femeie caldă şi exotică.

''Tu taci şi ascultă,
Dacă ai insomnie baby,
Bea un ceai cu lămâie verde, cu iasomie,
Şi eu lângă tine uşor întinsă pe masă...
...baby, viaţa-i frumoasă''

Cum e posibil ca o voce şi un pian să umple noaptea cu stele, să te ducă sus în aer, în lumi fantastice cu personaje de cărţi cu poveşti, apoi într-o bucătărie, iarna, cu parfum de prăjituri, la căldura unui foc, sub priviri calde?

M-am îndrăgostit irevocabil de muzica ei.
Este grea.
Este profundă şi încărcată... Şi constat că sfârşitul de primăvară mă găseşte, din nou, ascultând-o şi trăind până în măduva oaselor fiecare acord şi fiecare vers.
Spun ''din nou'', pentru că fix acum un an ascultam cu aceeaşi pasiune muzica ei, perioadă care a culminat cu un concert... unde altundeva decât la Palatul Ghika.
Palatul Ghika. Un loc cu încărcătură dulce-amară, cu amintiri de sfârşit de vară, printre lumânări, candelabre şi pânze albe...

Palatul Ghika şi Alexandrina Hristov, un amestec dulce-amar de care nu pot să mă satur.



Recomand de asemenea şi
- De când am plecat
- Cea mai frumoasă parte
- Te simt
- Avionul de aur
şi
- Printre Flori

toate în variantele live.

Wednesday, 11 April 2012

Clint Eastwood mai lipsea la Burgis

Movie Soundtrack - The Good the Bad and the Ugly

Ce e Burgis?
Şi de ce Clint Eastwood? 

Amu' să vă zic...

Ergoline-ul din Dorobanţi unde alde Lesko, Zăvoranu sau Anda Adam îşi bronzează acum dosul, ascunde secrete pe care doar generaţiile din '90 le ştiu...

Cândva demult... în vremuri îndepărtate, când guma Turbo şi Tang (sucul ăla care se făcea din prafuri la plic) erau la putere, în inima Dorobanţiului post-comunist unde copiii băteau mingea în spatele blocului cu cheia la gât...acolo era Burgis.

Burgis... un spaţiu greu de descris şi de înţeles dacă nu ai fost acolo să vezi cu ochii tăi...
Ce făcea Burgisul să fie un spaţiu mitic nu erau nici geamurile murdare şi prăfuite, nici frigiderele branduite Coca-Cola, nici vecinii din bloc sprijiniţi pe ele, cu ochii mijiţi de la fum, cu o sticlă de bere în mână şi ţigara în colţul gurii care te priveau pe sub sprâncene când intrai să-ţi cumperi 5 râme de 10 mii (nu de pescuit, ci jeleuri)... Nici candelabrele prăfuite şi afumate cu o lumină chioară ce aduceau a vestul sălbatic, nici posterele cu reclame la bere lipite pe pereţi, nici fumul de ţigară permanent sau mirosul de prenadez...nu.

Ceea ce făcea Burgisul special era sentimentul ăla de plăcere pe care îl ai când eşti copil şi îţi dă mama bani de prostii. Îţi luai prietena de mână şi spărgeaţi toţi banii (adică vreo 20 mii de fiecare) pe ce aveaţi chef atunci.
Ca să mergi la Burgis era o experienţă în sine! 
Mai întâi trebuia să traversezi strada (adică fix 3 paşi, distanţa de la un trotuar la altul, pe Washington). Odată trecută prima probă, trebuia să intri în fumul dens de ţigară, în lumina obscură, care era MEREU aceeaşi, indiferent că afară era zi cu soare puternic, seară, noapte, ploaie, zăpadă...nu conta! Înăuntru era exact ca într-un bar din vestul sălbatic, mai că lipseau uşile alea rotative din lemn şi un cowboy cu pinteni la cizmele din piele.
Salutai bărbaţii din bloc adunaţi acolo la o bere (tot timpul se găseau acolo vreo 2-3), treceai pe lângă scările din lemn care duceau undeva spre un etaj cu balustradă unde se zărea un pat dezordonat şi nişte postere cu gagici goale lipite pe pereţi. Acolo se zvonea că ar fi cizmărie (de unde şi mirosul de prenadez). Cizmărie şi camera patronului.
Treceai pe lângă tejgheaua cu sticlă prăfuită în care zăreai burduşite deodorante Impulse, spumă de ras, şampon, lame, săpunuri, detergenţi, bureţi...în fine, tot tacâmu' de produse de ''alimentară'' şi ajungeai în capăt.
Te ridicai pe vârfuri şi te ţineai cu degetele de tejghea ca să te vadă Raul.
Invariabil, proprietarul cu început de chelie se ridica de pe scaunul de unde privea la meci şi te întreba ce pofteşti.
Îţi roteai ochii de la pungile de Star Chips (actualele Lays), la popcorn, la râmele sau broştele care se vindeau la bucată şi erau puse strategic fix pe marginea tejghelei, la nasul tău, la frigiderul cu îngheţată Recital (Dumnezeule, cât de bună era!!!), la ciocolata cu caramel, Center Shock sau Chupa-Chups sau gumele Turbo, îţi alegeai ceva şi Raul te servea. Niciodată nu te păcălea la bani, mereu era zâmbitor şi drăguţ şi ştia că de Halloween îi făceam vânzare mereu.

De Halloween ne adunam câte vreo 6-7 fete costumate la mine, apindeam lumânări în cameră, aprindeam felinarul făcut dintr-un dovleac scobit de tata, ascultam Aqua şi apoi plecam pe scări în bloc, la speriat vecinii. 
Ăia mai dezgheţaţi ne dădeau bani sau...mere. Alţii (de obicei babele care nu ştiau ce e aia Halloween) ne întrebau cu ce am venit (gen: cu capra, cu ursu, cu colindul...) iar noi răspundeam: ''cu mătura!'', zbieram la babe şi apoi fugeam.
Aşa costumate, mergeam toate la Burgis, ne admirau moşii adunaţi la bere şi cheltuiam ce strânsesem pe toate tâmpeniile alea care se zicea că îţi fac carii. Nu ne păsa! 
Mai târziu am descoperit că de la Burgis puteai cumpăra ţigări la bucată...
Şmecherie, tată!

Thursday, 29 March 2012

O oră de...



...cât costă o oră de libertate?
Un pachet de ţigări, 5 litri de benzină şi... un prieten bun.

Şi ce faci cu ele?

Laşi soarele să apună, laşi stelele să se aprindă, aştepţi întunericul să înece oraşul, iei cheile în buzunar şi închizi uşa în urma ta.
Te urci în maşină şi porneşi motorul.

Gata. Acum singura pe realitate pe care o ştii este doar bordul maşinii, drumul drept din faţa ta, lumina felinarelor care straluceşte pe vopseaua lucioasă şi muzica ce inundă liniştea dintre voi.
Traversezi în noapte podul de la Băneasa.
Drumul se deschide fără oprire în faţă.

Treci de pancarta cu ''Bucureşti'' şi traversezi din nou podul.
Vă aprindeţi o ţigară, fumul proaspăt vă inundă nările, dai muzica mai tare şi deschizi uşor geamul...

Tragi fumul adânc în piept, vântul îţi bate în păr şi realizezi că afară e primăvară şi cumva, undeva în sufletul tău speri la un nou început şi îţi dai voie să crezi într-o schimbare, în ceva nou, într-un an proaspăt şi bun.

Înainte de a ajunge la Otopeni faci dreapta spre Tunari.
Şi mergi înainte. Fără frică. Ştiu, drumul este lung şi pustiu şi te cuprinde o uşoară senzaţie de teamă.
Şi conduci tot înainte, printre case tăcute şi maşini adormite în noapte.

Deodată intri în întuneric. Singura lumină este luna şi farurile maşinii. Tragi din ţigară şi urmezi tăcut linia albă a drumului negru...
Încetineşte... am ajuns. Închide farurile!

Este totul negru aici. Cerul, lacul şi câmpul întins.
Nu se aude nimic. Nu este nimeni aici înafară de voi.

Aici eşti departe de cunoştinţele nervoase, de colegii stresaţi, de grija zilei de mâine. Aici şi acum nu îţi cere nimeni nimic. Aici şi acum este doar noapte. Aici sunteţi doar voi, o ţigară aprinsă şi linişte.
Coborâţi din maşină, vă urcaţi pe botul maşinii, vă întindeţi pe spate şi priviţi stelele.
Nu ştii ce simţi: e teamă, e curaj, e adrenalină, e pace, e uitare? E libertate.
Îţi auzi respiraţia şi atât.

Aici timpul s-a oprit în loc. Ştii că în 20 de minute te poţi întoarce acasă. Dar n-ai de ce.
Aici nu îţi trebuie social skills, n-ai despre ce să mai discuţi, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Aici nu mai eşti nici şef, nici angajat, nici părinte, nici copil, nici fratele cuiva, nici dator, nici responsabil...nimic.
Aici eşti tu, alături de un suflet drag.
Nu eşti singur. Eşti tu. Eşti tu cu întunericul, cu liniştea şi universul în depărtare.....

La întoarcere, la aeroport, priviţi parcarea întinsă şi drumul care şerpuieşte în faţa terminalului.
Şi te gândeşti la evadare.
Îţi aduci aminte cum te simţeai când trenul pornea spre mare la 17 ani, când ai plecat cu maşina şi gaşca la munte, când ai plecat din România, sunetul şinelor de tren, senzaţia zborului, decolarea, zilele însorite departe de Bucureşti...

Faci ocolul sub pod, dai muzica mai tare şi priveşti în faţa ta drumul negru şi orange ce duce spre casă...
Parcă n-ai vrea să se termine...dar în curând răsare soarele.


Tuesday, 27 March 2012

Nu ma plictisi, te rog

Probabil am uitat eu cum e, de-aia mi se pare ciudat... Şi enervant. Şi moartea pasiunii.

Mă refer la a fi într-o relaţie. 
Când îi dai de ştire celuilalt când te-ai trezit, cum te-ai trezit, cum te-ai enervat în trafic, când ai mâncat, ce ai mâncat, ce ai gătit, cine te-a sunat, cu cine ai vorbit, unde te duci mai târziu, la ce oră, când ai fost la baie, ce ai făcut la baie, de ce ai fost la baie, că te uiţi la un film, că te culci, cât ai dormit, cum ai dormit, de câte ori te-ai dezvelit, când a sunat ceasul, cum ai auzit ceasul, etc.

Când te sună să îţi spună că s-a trezit. Apoi îţi dă mesaj că te iubeşte şi te pupă. Apoi te sună după ce a ajuns la piaţă/sală/serviciu/şcoală/ ca să ştii că n-are nimic de ascuns şi să ştii tu, sigur, unde e şi ce face. Ca să ai încredere, domne'! Păi ce, ne jucăm aici?!

Apoi te sună în pauză să-ţi spună că e în pauză. Apoi te sună când e la masă să-ţi spună că e la masă. Apoi te sună când termină programul ca să îţi spună că a terminat programul. 

Am doar 3 cuvinte pentru stilul ăsta de newslettere: 
1. NU
2. MĂ
3. INTERESEAZĂ

sau a doua variantă, tot cu 3 cuvinte:

1. MI
2. SE
3. RUPE

Cu siguranţă am uitat cum e să dai de veste celuilalt despre orice faci pe parcursul zilei, să ai comfortul ăla tembel că e cineva acolo căruia chiar îi pasă de câte ori te duci la toaletă...

Pe vremea când încercam să mă obişnuiesc cu brusca întrerupere a convorbirilor şi mesajelor ăstora inutile (acum dacă stau să mă gândesc, Vodafone-ul înghite bani frumoşi din cenţii pe care îi plătim pentru fiecare mesaj de genu: ''iubi, am ajuns la sală, te sun când termin'' total inutil, irelevant şi plictisitor. Băieţi deştepţi, ce să zic...) mă simţeam aiurea, îmi lipseau, eram tristă şi aş fi dat orice să le am din nou.

Acum, însă, mă surprind depărtând uşor telefonul de la ureche şi ridicând o sprânceană spre ecran, gândindu-mă: ''tu, pe bune, îmi spui ce grupe de muşchi ai lucrat ieri la sală?'' sau ,,chiar ţii morţiş să îmi spui de câte ori ai vomat după ce ai băut în weekend?'', timp în care interesul pentru tine îmi scade urgent, libidoul, săracu', este leşinat instantaneu, iar cheful meu de a te expedia creşte subit.

Da dom'le, ştiu că o relaţie nu este ca în filme, cu discuţii sclipitoare, gesturi în slow motion, priviri pline de înţeles şi cuvinte cu tâlc ca în ''Spartacus'' (de exemplu), dar nu are niciun sens să ne omorâm neuronii bombardându-ne reciproc cu ''newsflash''-uri despre toate nimicurile care nu transmit ceva relevant despre noi ca persoană care simte şi gândeşte, ca individ creativ, ca entitate unică pe Pământul ăsta.

Spune-mi despre idealurile tale, spune-mi cum ai schimba lumea, sună-mă din senin să-mi spui că ţi-a venit o idee genială pentru noi doi să ne fie mai bine, spune-mi că simţi fiori când te gândeşti la mine, spune-mi despre cele mai palpitante momente din viaţa ta, spune-mi că astăzi ai de gând să schimbi lumea un pic, s-o faci un pic mai frumoasă, spune-mi în ce crezi.
Incită-mă, provoacă-mă, tachinează-mă, fă-mă să sper, fă mişto de mine, luptă-te cu mine, serveşte-mi-le la fileu, fă-mă să visez, fă-mă să râd, fă-mă să fierb, te implor... nu mă plictisi!!! Nu mă plictisi cu nimicuri, pentru că şi tu şi eu putem trăi bine-mersi în continuare fără să ne anunţăm reciproc când dăm colţul spre supermarket sau când am ajuns în faţa interfonului la bunica.

Dacă eu nu o fac, nu o face nici tu.

Dacă eu te văd ca un zeu supraomenesc tocmai pentru că nu ştiu toate nimicurile astea plictisitoare despre tine (pe care toţi le facem), nu spulbera misterul! Nu te transforma singur într-un muritor de rând, pentru că nu voi mai fi picată în fund după tine. Nu fi crud, şi lasă-mă să te văd într-o aură de mister în care eroul meu nu povesteşte cum îşi taie unghiile, cum se ceartă cu părinţii, cum îşi sparge capul la beţii, cum fierbe cartofii pentru piure...

(Paragraful de mai sus cu ''spune-mi aia, spune-mi aia...'' mi-a adus aminte de următoarea piesă, ale cărei versuri n-au absolut nicio legătură cu articolul, însă ''it's one good oldie'' )


Wednesday, 21 March 2012

Unu, da' bun!

Băi...băi... m-am umplut de spume!!!
In anii 90' nu era, fratele meu, internet sau zeci de mii de tipuri de calculatoare şi gadgeturi dăştepte! Şi cu toate astea ne descurcam bine-mersi: părinţii noştri se duceau la serviciu, lucrau cu spor, încă se mai bătea la maşină şi oamenii îşi cumpărau Larousse ca să afle mai multe chestii.

Vroiai sa scrii? Luai frumuşel un pix şi o hârtie şi scriai.
Vroiai să desenezi? Luai frumuşel o hârtie şi un creion şi îţi vărsai talentul pe foaie.
Vroiai să vezi un film? Deschideai televizorul sau băgai un VHS în video.
Vroiai nişte muzică? Deschideai radio-ul sau puneai un vinil sau o casetă.

DECE NU EXISTĂ UN CALCULATOR UNIVERSAL???

Cu UN program de scris, UN program de tabele, UN program de desenat, UN player de muzică, UN player de filme şi UNUL de poze!

Nu era Windows suficient, al naibii! Ne trebuia nouă Macintosh şi Vista!
Şi nu puteam avea o versiune general compatibilă de programe de Office, acum ne trebuie extensii cu ''s'' cu ''x'' cu ''dublu-shqu'' în coadă care nu se pot deschide aşa oricum... Ne trebuie versiuni!

Nu putem avea un singur tip de fişier de film, ne trebuie AVI sau MPEG sau MP4 sau MAPISPEMASA care nu se poate deschide aşa oricum, ne trebuie în calculator câte vreo 3 tipuri de programe: BSPlayer sau Windows Media Player sau VLC sau Quicktime sau alte denumiri din-astea chinezeşti, că niciuna nu mă duce cu gândul la film.
Şi cum nu e suficient, nici astea nu merg aşa oricum, domne'...îţi trebuie Codec-uri...

Iar pe internet nu mai comunici, ca omu', prin mail, neah!

Ne trebuie chat pe mail, chat pe mess, chat pe facebook, cont pe yahoo, cont pe gmail, cont pe twitter, cont pe facebook, cont pe mă-sa.
Apoi mai sunt grupurile de pe yahoo, grupuri care pe mine mă duc la disperare de îmi vine să-mi înfig un pix în ochi când trebuie să găsesc vreo informaţie legată de facultate.

Avizierul facultăţii e deja old-school, acum se comunică pe site.
Dar site-ul e incomplet. Aşa că se comunică pe yahoo groups.
Dar e prea complicat. Aşa că se comunică pe facebook.
Dar e prea public. Aşa că facem grup pe facebook. Şi împăştiem informaţia peste tot. Şi apoi dacă vrei să afli ceva...pune-te, amigo, pe căutat.
A! Ai găsit fişierul pe care îl cauţi? Dă-i dowload şi deschide-l!
Nţ! E în Adobe! Îţi trebuie Adobe Reader.
Deschizi Internet Explorer, sau Google Chrome sau Mozilla sau Opera sau MASPANZURCUMOUSE-ul şi instalează-l...

Dacă vrei o pagină pe care să te exprimi pe internet ai profilul de facebook, ai notes, ai blogspot, ai wordpress sau domenii, iar dacă vrei clipuri Youtube nu mai e suficient. Acum ne trebuie Vimeo sau Vplay sau Wimp unde nu te uiţi la clip aşa oricum, că pana mea, ''ne doare la ochi'', ne trebuie HD. Iar dacă nu ai placă video şmecheră, ai pus-o, fraiere, că vezi clipul sacadat, mai ceva ca primele filme în frame-uri!

Prietena mea zicea: ''dacă aş fi dictator, aş pune toţi oamenii să-şi aducă calculatoarele în piaţa mare şi să le dea foc!'' I-am zis că îi sar ăia de la Green Peace în cap.
Ştiţi ce mi-a răspuns: ''Dă-i dracu'! Cum află fără internet?''

Şi cu asta închei şi mă duc să-mi şterg bicicleta de praf!
Pa!

Thursday, 1 March 2012

Ăăăuu!!!

SMOKIE - Who The Fuck Is Alice

Când creşti la bloc ai parte de o copilărie veselă şi foarte colorată, presărată cu julituri în genunchi (că deh, spaţii verzi şi moi...mai puţin), chiuituri pe aleea din spatele blocului, pungi cu apă aruncate pe geam de la etajul 10, vecini ursuzi şi veşnica problemă a locurilor de parcare ocupate de câte un tălâmb care nu ştie că a nimerit pe teritoriu păzit viguros.
Se înţelege că tălâmbul va pleca spăşit, cu coada ''între roţi'' cu tot cu ştergătoarele răsucite (la mine la bloc nu se rup ştergătoarele, ci se răsucesc în stilul tirbuşon, semn că nea' Tilică e foc şi pară pentru că i-ai ocupat locul de parcare pentru Dacia 1300 roşie).

Copilăria la bloc te căleşte de mic, mai ales când creşti într-o generaţie de fete, una mai afurisită şi mai zvăpăiată ca alta. Probabil că unii îşi imaginează că atunci când fetiţele ies la joacă în spatele blocului, îşi iau păpuşelele în hăinuţe roz şi se joacă frumos, cuminţele cu ele.
Nţ! Nu şi noi.
Cu fetele din generaţia mea ieşeam afară, ne puneam rolele în picioare (din alea de plastic cu rulmenţi zgomotoşi, înainte să apară Roxa cu roţi de silicon, mişto), luam o sticlă de plastic de 2L, goală şi...să te ţii tată! Ce făceam era un fel de hockey/ football pe role, fără poartă, în care toată ideea era să pasăm de la una la alta nenorocirea aia de sticlă pe care o târşâiam pe asfalt şi o loveam cu patinele fix sub geamul doamnei Ţane. Cucoana în cauză avea o ureche fină şi sensibilă nevoie-mare la zgomot (de orice fel), aşa că în mai puţin de 5 minute o vedeam cum dă la o parte perdeaua de la bucătărie, deschide geamul şi îşi întinde gâtul afară să zbiere la noi.
Cam ăsta era punctul culminant: dacă a ieşit Ţane, ne-am atins scopul.

Pentru că am prins generaţia cu cheia de gât când mamele nu ne sunau pe mobil, negocierile de venit acasă se purtau pe geam, ora aproximativă: 11PM şi se derulau cam aşa:
(de la etajul 6, tatăl Anei:) ''Anaaaaa!!!! Hai acasă!''
(din părculeţul din spatele blocului, Ana:) ''Mai stau un pic!''

După vreo doi ani de ''Ana hai sus - Tata, mai stau un pic'', părinţii Anei, oameni aşezaţi, cu scaun la cap, s-au prins că degeaba negociază cu puştoaica, că ea tot n-o să vină acasă. Aşa că dialogul s-a deformat un pic, luând forma următoare:
''Anaaaaaaaaaa! Hai sus! ACUM!!!!''
''Mai stau 10 minute!''
''Niciun 10 minute! Ana, ACUM vii acasă!''
''Haide tatiiiiii, 5 minute!'' (tot dialogul se purta ca şi până acum, de la etajul 6 via părculeţ)
''Ana, ACUM vii acasă!''

...ca în cele din urmă să ia următoare formă:
''Ana, vino acasă!''
''...10 minute!''
''Ana, dacă nu vii acum umblu la heblu!''

Nu mi-e foarte clar la ce umbla domnul B., cert e că atunci când ''heblul'' intra în scenă, Ana pleca urgent acasă, pentru că altfel tatăl ei tăia curentul. Nu ştim dacă pe scară, pe bloc, sau doar la ei... În fine.

Şi pentru că nu de puţine ori am primit reacţii de genul: ''Aaaa, eşti fiţoasă'' sau ''Mhm, acolo la fiţe, la cafenelele de pe Beller'' când am menţionat că locuiesc în Dorobanţi, iată cam cum se derulează viaţa la bloc, în buricul Bucureştiului, la fiţe, în Dorobanţi:

În scara mea, la etajul 4 a locuit ani de zile o familie de ''munteni'' zdraveni, că altfel nu pot să-i numesc: el-soţul, bine legat, cu burtă, guşă şi fălci sănătoase, ea-nevasta, aidoma, iar flăcăii: 2 vlăjgani tuciurii, bine făcuţi, crescuţi bine, dospiţi şi învăţaţi să dea cu pumnul la nevoie.

Într-o zi de vară, vine Nelu (ăl mai tânăr dintre băieţi) acasă, intră binişor în spatele blocului cu Dacia Nova din dotare şi o parchează pe locul (proprietate personală) de sub corcoduş.
Pesemne anunţase că vine acasă, că tac-su era pe geam, la 4, şi îl aştepta atent.

Geamul de la 4 se deschide...
Nelu trage frâna de mana...
Tac-su iese pe geam, la bustul gol...
Nelu opreşte motorul, când deodată de la 4 se aude: ''Neluleeeee...!!!'' din toţi rărunchii...
Nelu, în timp ce deschide portiera, răspunde ca din butoi: ''Ăăăăuuuu!!!''
-''Să cobor jos, băăă?'
- ''Daaaa!!!''

Şi iată-l pe vecinul de la 4 cum iese din scară, în izmene şi şlapi, târşâindu-şi papucii până la maşină.
Nelu deschide portbagajul şi-mi scoate un porc cât toate zilele, înjunghiat, numa' bun de sarmale. Nea' Mitică apucă porcul de picioare şi mi-l învîrte hâţ-hâţ repede în aer, îl aruncă pe-un umăr şi porneşte cu el pe alee, spre scară, cu sângele animalului întinzându-i-se pe spate.
Zdrang portbagajul!
Zdrang uşa de la scară!
Zdrang uşa de la lift şi de-acu', femeie, pune-te pe gătit porcu'!


Christian Louboutin la THE PLACE? Frappe la PASCUCCI? Sobranie la HIGH HEELS?
Mă laşi....

Thursday, 2 February 2012

Ce face un rocker sexy cu degetele?

După o tură palpitantă, cu transpiraţii, cu ABS, cu zdruncinături pe hârtoapele îngheţate din Bucureşti, un ''bumpy ride'' de-a dreptul (şi nu în sensu' ăla, bun) în maşină, am ajuns acasă de la birou.

Am coborât, am trântit portiera şi am urcat în bloc.
Tocmai după ce m-am descălţat mi-am adus aminte: băga-mi-aş, am uitat pachetul cu mâncare în maşină!

Mă încalţ la loc, trag geaca pe mine şi ies pe uşă.
La mine pe scară se renovează, aşa că toate uşile apartamentelor arată de parcă ar fi fost sigilate de poliţie. A mea nu face excepţie. Maică-mea, femeie precaută, a învelit toată uşa în ziare ca să nu o stropească zugravii cu lavabilă. Ba a mai şi agăţat pe tocul exterior un plastic transparent, gen perdea de sus până jos. Iar pe sonerie a tras un rând de scotch!
Aşa că iată-mă ieşind din casă, cu şuba pe mine, chircindu-mă pe sub plasticu' ăla transparent, ca un Quasimodo cu glugă.

De la etajul de sus văd cum coboară în grabă un tip care arăta ca cea mai reuşită combinaţie dintre un star rock şi un fotograf trendy, cu tot cu blugi băgaţi în cizme înalte de piele. Să leşin, şi alta nu!
Trece pe lângă mine, o ia în faţa mea şi coboară scările în viteză.
Eu în urma lui.

Când ajunge la uşa de la intrare, o deschide val-vârtej şi dă să fugă afară, însă spiritul cavaleresc se trezeşte brusc în el şi nu lasă uşa să mi se trântească în faţă.
Aşa că se poticneşte brusc, întinde mâna în spate şi prinde uşa grea, metalică cu două degete, scoţând un: ''Aahhh!'' încordat.

În gândul meu: ''Ai se eu te pego, morenito, eşti d'ăsta care-mi gemi! :) Ah, mai zi-mi aşa! ''

Cu cel mai dulce zâmbet de Rapunzel salvată din turn, îi spun: ''Mulţumesc frumos...''

Şi ce-mi răspunde el, iritat: ''...lasă ''mulţumesc'', că mi-am băgat deş'tele-n vopsea!!!''


Wednesday, 1 February 2012

Din tocatorul de carne curg bani

În cafeneaua aia întunecată, sub perdelele roşii şi candelabrele cu zorzoane asiatice, eram numai noi două, întinse peste pernele şi tabureţii din piele neagră indiană.
Liniştea se lăsase între noi.
Mi-am aprins o ţigară şi am suflat fumul albstru în sus, în întuneric.
Am lăsat ţigara în scrumieră, m-am întors spre ea şi i-am cuprins mâinile în palmele mele, spunându-i:

''Aşadar, după tot ce ţi-am povestit, scumpa mea, ascultă-mă bine. Ascultă-mă acum, pentru că ceea ce îţi spun este adevărat. Nu voi reveni niciodată asupra spuselor de acum, nu mi le voi retrage niciodată pentru că vor fi mereu adevărate...''

M-a privit calmă, aşa cum o face de obicei, aşteptând ce aveam de zis.

''Scumpa mea, te implor: nu intra în sistem. Fă artă!
Fă artă şi stai departe de sistemul ăsta împuţit.
Fă artă şi lucrează cu copiii, trăieşte-ţi viaţa simplu şi frumos, cu lutul şi culorile în mâini, aşa cum o faci cel mai bine.Fă artă şi simte că trăieşti viaţa aşa cum ar trebui trăită: natural, cu natura în mâini, aproape de oameni.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu intra în sistem.
E un malaxor jegos decorat cu zâmbete prefăcute si ochi de cadavru care nu ai crede că te privesc, însă fiecare mişcare îţi este urmărită... E un malaxor infect care miroase a halenă, îţi strânge stomacul şi al cărui sunet de fier ruginit frecat pe alt fier ruginit îl auzi în fiecare dimineaţă devreme.
Frumuseţea, bunătatea, nobleţea, bunul-simţ nu încap în tocătorul ăsta de carne... Intri naiv cu zâmbetul pe buze, ca un copil prima dată în parcul de distracţii, cu obrajii proaspeţi, părul strălucitor şi ochii luminoşi, însă când te-ai urcat în montagne-rousse-ul care s-a desprins de pe şine deja este prea târziu să te mai dai jos... Eşti mutilat, din ochi ţi s-a şters bucuria pe care o aveai odată, acum se citeşte groaza şi resemnarea, mâinile îţi tremură, obrajii, gâtul şi pieptul îţi sunt albe...''

''Nu ştiu cum reuşeşti...'' mi-a spus.

''N-a fost mereu aşa. Însă şi cu un an în urmă îţi spuneam aproape aceleaşi lucruri.
Încă de atunci am simţit presiunea tocătorului de fier în coloană, împingându-mă alături de alte suflete descompuse spre grilajul murdar, urmând ca pe partea cealaltă să curgă bani din noi''

Iar ea mi-a spus o scurtă povestioară:

,,Intr-o zi un pescar statea intins pe o plaja insorita,cu undita infipta in nisip aruncand o dara subtire de umbra peste valurile linistite si sclipitoare. El se bucura de caldura soarelui de dupa-amiaza si de ideea ca ar putea prinde un peste.

Cam in acel timp,un om de afaceri se plimba pe plaja,incercand sa re elibereze de stresul acumulat peste zi.
Observa pescarul care satea pe plaja si se decise sa afle de ce acesta pescuia in loc sa munceasca pentru a-si face un trai mai bun alaturi de familia lui.

- Nu vei prinde multi pesti in felul acesta,a spus omul de afaceri. Ar trebui mai degraba sa muncesti decat sa stai intins pe plaja.

Pescarul s-a uitat catre intreprinzator, a zambit si l-a intrebat:

- Si care va fi rasplata?
- Pai,poti lua navoade mari si sa prinzi mai mult peste,a venit raspunsul omului de afaceri.

- Si apoi care va fi rasplata mea,a intrebat pescarul,inca zambind.

Omul i-a raspuns:

- Vei face bani si vei putea sa iti cumperi o barca,ce va avea ca rezultat o cantitate mai mare de peste prins.

- Bine,dar apoi care va fi rasplata mea,a intrebat din nou pescarul.

Omul de afaceri incepuse sa devina un pic iritat de aceasta intrebare repetitiva:

- Iti poti cumpara o barca mai mare si sa iti angajezi niste oameni.

- Si care va fi rasplata mea? a repetat pescarul.

Intreprinzatorul devenea furios.

- Nu intelegi? Iti cumperi apoi o flotila intreaga pentru pescuit,navighezi peste tot prin lume si ii lasi pe angajati sa prinda peste pentru tine.

Inca o data pescarul a replicat:

- Bine bine,dar care va fi rasplata mea?

Omul de afaceri devenise rosu de furie si a inceput sa urle la pescar:

- Tu chiar nu intelegi ca poti deveni intr-atat de bogat incat nu va mai trebui sa muncesti vreodata? Nu vei mai avea nici o grija pe lumea asta. Iti poti petrece restul zilelor relaxandu-te pe plaja asta,privind apusul si ascultand marea!

Pescarul,inca zambind se uita in sus catre om si ii spuse:

- Dar tu ce crezi ca fac chiar acum?''

Monday, 16 January 2012

Domn' doctor, mor


...de dragul dumneavoastră!

Dacă la slăbiciunea mea pentru doctori mai adaugi şi ceva talent oratoric sau scriitoricesc, pe cuvânt că mi se înmoaie genunchii şi îmi pierd capul complet.

Tocmai de aceea mă întreb cine este serie_noire?
CINE ESTE serie_noire????

Pe forumul Softpedia a început sa posteze cu câţiva ani în urmă, sub pseudonimul serie_noire un doctor al carui condei intrece de departe multi bloggeri si asa-zisi jurnalisti, de al carui stil m-am indragostit profund si irevocabil:

,,Prin primele garzi mi s-a intaplat o chestie foarte haioasa.
Facusem rondul de seara – contravizita - si ii anuntasem pe enoriasi ca daca au vreo problema sa nu ezite sa ma caute. E drept ca nu am specificat ca ma referisem la probleme medicale.
Pe la ora 22 cioc-cioc in usa.
Hopa –mi-am zis- cineva are probleme. Inhat stetoscopul, tensiometrul si ma reped sa deschid usa. Rezemata de toc statea o babuta slaaaba-slaaba.
-Dom’ doctor am o problema.
-Spuneti, doamna, va simtiti rau...ce va doare?
-Ma junghie salele...da nu de asta am venii!
-Da’ de ce?
-N-ai puiu’ mamii un lighean?
-Un lighean????Pentru ce? Vreti sa spalati ceva?
-Nu, manca-l-ar mama, tii ce semeni cu nepota’meu ala care e plecat in Spania! Nu pentru rufe, pentru soareci! Am trei si ai am nevoie de unu. Daca nu ai, macar o oala mai mare gasesc pe la talica?
Unul din motivele pentru care nu am urmat ca specializare psihiatria e ca am rezistenta mica la nebuni. Ii identific usor dar le fac fata cu greu. Si in cazul de fata, orice alt om ar fi trantit usa in nas babei si cu asta basta, pe cand eu am inceput sa socializez.
-Doamna aveti 3 ce? si la ce va trebuie oala sau ligheanul? si de unde si pana unde soareci in spital?
-Aaaa, pai prin ’68 m-a dus barbatu’ meu de-al doilea la statiune la Soveja. Si la sanatoriu era o fojgaiala de soareci, maica, nu puteam dormi de frica..... si puneam picioarele la pat in ligheane cu apa sa se inece soarecii. Asa ca de cate ori a duc in vreun sanatoriu d’asta ca al vostru ....
-Spital!
-... zi-i cum vrei, nu pot sa dorm daca nu am picioarele patului bagate in ligheane cu apa. Am facut rost de 3 galeti de la o infirmiera si mai am nevoie de un lighean, oala ceva .
-Am inteles......imi pare rau, dar nu am.
-La Soveja aveau....
-Mamaie, ei aveau pentru ca aveau nevoie. Noi nu avem soareci, intelege o data.
A plecat clatinand din cap foarte nemultumita si cand dadeam sa inchid usa cu mana stanga cu dreapta facandu-mi frenetic cruci o aud vorbind cu un alt pacient:
-Maica, sti p’acilea vreo piata sa iau maine niste grausor sa pun prin colturi.....''

Alta:

,,Poveste misto, partial mediatizata pe la TV in urma cu ceva timp.
Eu cunosc persoana implicata asa ca pot presta o descriere a situatiei.
A fost odata ca niciodata o psihiatra foarte capabila care lucra cu spor intr-un spital bucurestean.
La un moment dat se implica hotarat intr-un accident auto, e facuta muci, adusa cu patura si reasamblata sumar, creierasul scuturat corespunzator, vreo 7-8 zile avand linie directa cu Doamne-Doamne dar,spulberand sperantele celor care ii vanau postul,in scurt timp se intoarce la servici aparent intreaga.
Cat timp a fost plecata dintre noi se pare ca si-a reorganizat valorile pentru ca s-a intors de pe ceea lume hotarata intr-o privinta: sex la greu.
Fiind medic bun si avand clientele bogata si fidela(in general stomatologul si psihiatrul care iti ingrijesc cariile dentare si cerebrale e bine sa ii tii aproape) si-a continuat aparent normal meseria. Dar la o privire atenta distingeai mici tuse ale dezinhibarii: ba un dildo pe biroul de consultatii, ba un mic filmulet porno ruland pe calculatorul de pe birou.... in fine chestii de genul asta plus un limbaj extrem de colorat.
La un moment dat o pacienta(e cazul prezentat la TV )se prezinta la farmacie cu o reteta de la d-na dr.
Se uita farmacita luung la reteta si mai lung la pacienta si ii spune:
-Imi pare rau, nu avem!
Pleaca femeia la o alta farmacie, iar privere luunga,iar:
-Nu avem(de data asta fara a exprima pareri de rau!)
In sfarsit la a 3-a farmacie farmacista ii spune:
-Dar dvs stiti ce scrie pe reteta?
-Nu, fata mamii, ca nu am ochelarii la mine!Citeste-mi mataluta daca esti draguta!
-Pai scrie asa:
"Poola, cat mai multa poola si administrata pe toate caile!"
Stupoare pe babeta, chemat protv, scandal moderat spre mare.
Multe persoane care ne trec pragul la spital necesita asa ceva, dar cucoana in cauza a fost prima care a primit si reteta.
Pentru devotament fata de binele aproapelui o declar pe d-na dr. OAMA ZILEI''

Pentru mai multe lecturi delicioase: Viata in spital pe forumul Softpedia. Serie_noire promitea să scoată o carte intitulată ''Doctorul'' cu toate păţaniile lui şi ale altora, însă nu am mai auzit nimic de el...

(later edit: Doctorul si-a publicat cartile si scrie acum pe pagina de facebook IAACASA.ro)