sâmbătă, 17 martie 2012
joi, 1 martie 2012
Ăăăuu!!!
SMOKIE - Who The Fuck Is Alice
Când creşti la bloc ai parte de o copilărie veselă şi foarte colorată, presărată cu julituri în genunchi (că deh, spaţii verzi şi moi...mai puţin), chiuituri pe aleea din spatele blocului, pungi cu apă aruncate pe geam de la etajul 10, vecini ursuzi şi veşnica problemă a locurilor de parcare ocupate de câte un tălâmb care nu ştie că a nimerit pe teritoriu păzit viguros.
Când creşti la bloc ai parte de o copilărie veselă şi foarte colorată, presărată cu julituri în genunchi (că deh, spaţii verzi şi moi...mai puţin), chiuituri pe aleea din spatele blocului, pungi cu apă aruncate pe geam de la etajul 10, vecini ursuzi şi veşnica problemă a locurilor de parcare ocupate de câte un tălâmb care nu ştie că a nimerit pe teritoriu păzit viguros.
Se înţelege că tălâmbul va pleca spăşit, cu coada ''între roţi'' cu tot cu ştergătoarele răsucite (la mine la bloc nu se rup ştergătoarele, ci se răsucesc în stilul tirbuşon, semn că nea' Tilică e foc şi pară pentru că i-ai ocupat locul de parcare pentru Dacia 1300 roşie).
Copilăria la bloc te căleşte de mic, mai ales când creşti într-o generaţie de fete, una mai afurisită şi mai zvăpăiată ca alta. Probabil că unii îşi imaginează că atunci când fetiţele ies la joacă în spatele blocului, îşi iau păpuşelele în hăinuţe roz şi se joacă frumos, cuminţele cu ele.
Nţ! Nu şi noi.
Cu fetele din generaţia mea ieşeam afară, ne puneam rolele în picioare (din alea de plastic cu rulmenţi zgomotoşi, înainte să apară Roxa cu roţi de silicon, mişto), luam o sticlă de plastic de 2L, goală şi...să te ţii tată! Ce făceam era un fel de hockey/ football pe role, fără poartă, în care toată ideea era să pasăm de la una la alta nenorocirea aia de sticlă pe care o târşâiam pe asfalt şi o loveam cu patinele fix sub geamul doamnei Ţane. Cucoana în cauză avea o ureche fină şi sensibilă nevoie-mare la zgomot (de orice fel), aşa că în mai puţin de 5 minute o vedeam cum dă la o parte perdeaua de la bucătărie, deschide geamul şi îşi întinde gâtul afară să zbiere la noi.
Cam ăsta era punctul culminant: dacă a ieşit Ţane, ne-am atins scopul.
Pentru că am prins generaţia cu cheia de gât când mamele nu ne sunau pe mobil, negocierile de venit acasă se purtau pe geam, ora aproximativă: 11PM şi se derulau cam aşa:
(de la etajul 6, tatăl Anei:) ''Anaaaaa!!!! Hai acasă!''
(din părculeţul din spatele blocului, Ana:) ''Mai stau un pic!''
După vreo doi ani de ''Ana hai sus - Tata, mai stau un pic'', părinţii Anei, oameni aşezaţi, cu scaun la cap, s-au prins că degeaba negociază cu puştoaica, că ea tot n-o să vină acasă. Aşa că dialogul s-a deformat un pic, luând forma următoare:
''Anaaaaaaaaaa! Hai sus! ACUM!!!!''
''Mai stau 10 minute!''
''Niciun 10 minute! Ana, ACUM vii acasă!''
''Haide tatiiiiii, 5 minute!'' (tot dialogul se purta ca şi până acum, de la etajul 6 via părculeţ)
''Ana, ACUM vii acasă!''
...ca în cele din urmă să ia următoare formă:
''Ana, vino acasă!''
''...10 minute!''
''Ana, dacă nu vii acum umblu la heblu!''
Nu mi-e foarte clar la ce umbla domnul B., cert e că atunci când ''heblul'' intra în scenă, Ana pleca urgent acasă, pentru că altfel tatăl ei tăia curentul. Nu ştim dacă pe scară, pe bloc, sau doar la ei... În fine.
Şi pentru că nu de puţine ori am primit reacţii de genul: ''Aaaa, eşti fiţoasă'' sau ''Mhm, acolo la fiţe, la cafenelele de pe Beller'' când am menţionat că locuiesc în Dorobanţi, iată cam cum se derulează viaţa la bloc, în buricul Bucureştiului, la fiţe, în Dorobanţi:
În scara mea, la etajul 4 a locuit ani de zile o familie de ''munteni'' zdraveni, că altfel nu pot să-i numesc: el-soţul, bine legat, cu burtă, guşă şi fălci sănătoase, ea-nevasta, aidoma, iar flăcăii: 2 vlăjgani tuciurii, bine făcuţi, crescuţi bine, dospiţi şi învăţaţi să dea cu pumnul la nevoie.
Într-o zi de vară, vine Nelu (ăl mai tânăr dintre băieţi) acasă, intră binişor în spatele blocului cu Dacia Nova din dotare şi o parchează pe locul (proprietate personală) de sub corcoduş.
Pesemne anunţase că vine acasă, că tac-su era pe geam, la 4, şi îl aştepta atent.
Geamul de la 4 se deschide...
Nelu trage frâna de mana...
Tac-su iese pe geam, la bustul gol...
Nelu opreşte motorul, când deodată de la 4 se aude: ''Neluleeeee...!!!'' din toţi rărunchii...
Nelu, în timp ce deschide portiera, răspunde ca din butoi: ''Ăăăăuuuu!!!''
-''Să cobor jos, băăă?'
- ''Daaaa!!!''
Şi iată-l pe vecinul de la 4 cum iese din scară, în izmene şi şlapi, târşâindu-şi papucii până la maşină.
Nelu deschide portbagajul şi-mi scoate un porc cât toate zilele, înjunghiat, numa' bun de sarmale. Nea' Mitică apucă porcul de picioare şi mi-l învîrte hâţ-hâţ repede în aer, îl aruncă pe-un umăr şi porneşte cu el pe alee, spre scară, cu sângele animalului întinzându-i-se pe spate.
Zdrang portbagajul!
Zdrang uşa de la scară!
Zdrang uşa de la lift şi de-acu', femeie, pune-te pe gătit porcu'!
Christian Louboutin la THE PLACE? Frappe la PASCUCCI? Sobranie la HIGH HEELS?
Mă laşi....
Copilăria la bloc te căleşte de mic, mai ales când creşti într-o generaţie de fete, una mai afurisită şi mai zvăpăiată ca alta. Probabil că unii îşi imaginează că atunci când fetiţele ies la joacă în spatele blocului, îşi iau păpuşelele în hăinuţe roz şi se joacă frumos, cuminţele cu ele.
Nţ! Nu şi noi.
Cu fetele din generaţia mea ieşeam afară, ne puneam rolele în picioare (din alea de plastic cu rulmenţi zgomotoşi, înainte să apară Roxa cu roţi de silicon, mişto), luam o sticlă de plastic de 2L, goală şi...să te ţii tată! Ce făceam era un fel de hockey/ football pe role, fără poartă, în care toată ideea era să pasăm de la una la alta nenorocirea aia de sticlă pe care o târşâiam pe asfalt şi o loveam cu patinele fix sub geamul doamnei Ţane. Cucoana în cauză avea o ureche fină şi sensibilă nevoie-mare la zgomot (de orice fel), aşa că în mai puţin de 5 minute o vedeam cum dă la o parte perdeaua de la bucătărie, deschide geamul şi îşi întinde gâtul afară să zbiere la noi.
Cam ăsta era punctul culminant: dacă a ieşit Ţane, ne-am atins scopul.
Pentru că am prins generaţia cu cheia de gât când mamele nu ne sunau pe mobil, negocierile de venit acasă se purtau pe geam, ora aproximativă: 11PM şi se derulau cam aşa:
(de la etajul 6, tatăl Anei:) ''Anaaaaa!!!! Hai acasă!''
(din părculeţul din spatele blocului, Ana:) ''Mai stau un pic!''
După vreo doi ani de ''Ana hai sus - Tata, mai stau un pic'', părinţii Anei, oameni aşezaţi, cu scaun la cap, s-au prins că degeaba negociază cu puştoaica, că ea tot n-o să vină acasă. Aşa că dialogul s-a deformat un pic, luând forma următoare:
''Anaaaaaaaaaa! Hai sus! ACUM!!!!''
''Mai stau 10 minute!''
''Niciun 10 minute! Ana, ACUM vii acasă!''
''Haide tatiiiiii, 5 minute!'' (tot dialogul se purta ca şi până acum, de la etajul 6 via părculeţ)
''Ana, ACUM vii acasă!''
...ca în cele din urmă să ia următoare formă:
''Ana, vino acasă!''
''...10 minute!''
''Ana, dacă nu vii acum umblu la heblu!''
Nu mi-e foarte clar la ce umbla domnul B., cert e că atunci când ''heblul'' intra în scenă, Ana pleca urgent acasă, pentru că altfel tatăl ei tăia curentul. Nu ştim dacă pe scară, pe bloc, sau doar la ei... În fine.
Şi pentru că nu de puţine ori am primit reacţii de genul: ''Aaaa, eşti fiţoasă'' sau ''Mhm, acolo la fiţe, la cafenelele de pe Beller'' când am menţionat că locuiesc în Dorobanţi, iată cam cum se derulează viaţa la bloc, în buricul Bucureştiului, la fiţe, în Dorobanţi:
În scara mea, la etajul 4 a locuit ani de zile o familie de ''munteni'' zdraveni, că altfel nu pot să-i numesc: el-soţul, bine legat, cu burtă, guşă şi fălci sănătoase, ea-nevasta, aidoma, iar flăcăii: 2 vlăjgani tuciurii, bine făcuţi, crescuţi bine, dospiţi şi învăţaţi să dea cu pumnul la nevoie.
Într-o zi de vară, vine Nelu (ăl mai tânăr dintre băieţi) acasă, intră binişor în spatele blocului cu Dacia Nova din dotare şi o parchează pe locul (proprietate personală) de sub corcoduş.
Pesemne anunţase că vine acasă, că tac-su era pe geam, la 4, şi îl aştepta atent.
Geamul de la 4 se deschide...
Nelu trage frâna de mana...
Tac-su iese pe geam, la bustul gol...
Nelu opreşte motorul, când deodată de la 4 se aude: ''Neluleeeee...!!!'' din toţi rărunchii...
Nelu, în timp ce deschide portiera, răspunde ca din butoi: ''Ăăăăuuuu!!!''
-''Să cobor jos, băăă?'
- ''Daaaa!!!''
Şi iată-l pe vecinul de la 4 cum iese din scară, în izmene şi şlapi, târşâindu-şi papucii până la maşină.
Nelu deschide portbagajul şi-mi scoate un porc cât toate zilele, înjunghiat, numa' bun de sarmale. Nea' Mitică apucă porcul de picioare şi mi-l învîrte hâţ-hâţ repede în aer, îl aruncă pe-un umăr şi porneşte cu el pe alee, spre scară, cu sângele animalului întinzându-i-se pe spate.
Zdrang portbagajul!
Zdrang uşa de la scară!
Zdrang uşa de la lift şi de-acu', femeie, pune-te pe gătit porcu'!
Christian Louboutin la THE PLACE? Frappe la PASCUCCI? Sobranie la HIGH HEELS?
Mă laşi....
marți, 28 februarie 2012
The Rocknrolla
Marilyn Manson - Tainted love
''People ask the question... what's a RocknRolla? And I tell 'em - it's not about drums, drugs, and hospital drips, oh no. There's more there than that, my friend. We all like a bit of the good life - some the money, some the drugs, others the sex game, the glamour, or the fame. But a RocknRolla, oh, he's different. Why? Because a real RocknRolla wants the fucking lot.''
Yeah, that's what a Rocknrolla would be if he had the freedom to do whatever the hell he pleases.
But sometimes a Rocknrolla has to sell his most beloved Harley black leather jacket, has to put a smile on the face in the early morning and bury his longing until the proper moment arrives to show his real face, in a suitable context.
That, my friend, is a Rocknrolla in disguise.
''People ask the question... what's a RocknRolla? And I tell 'em - it's not about drums, drugs, and hospital drips, oh no. There's more there than that, my friend. We all like a bit of the good life - some the money, some the drugs, others the sex game, the glamour, or the fame. But a RocknRolla, oh, he's different. Why? Because a real RocknRolla wants the fucking lot.''
Yeah, that's what a Rocknrolla would be if he had the freedom to do whatever the hell he pleases.
But sometimes a Rocknrolla has to sell his most beloved Harley black leather jacket, has to put a smile on the face in the early morning and bury his longing until the proper moment arrives to show his real face, in a suitable context.
That, my friend, is a Rocknrolla in disguise.
miercuri, 22 februarie 2012
N-o să încep să plâng!
Întrebare: Ce face o femeie când îşi buşeşte maşina?
Răspuns 1: Se dă jos, se pune în cur pe asfalt şi începe să plângă.
Răspuns 2: Îl sună pe iubi care rezolvă tot.
Răspuns 3: Se descurcă singură, cu ajutor de la nişte băieţi pricepuţi!
Ideea e în felul următor: îmi bag p**a-n ea de iarnă cu gheaţa ei cu tot!
Abia ninsese când am ajuns seara acasă, aşa că mi-am parcat maşina în grabă într-un maldăr de zăpadă.
Dimineaţa, adormită şi în întârziere, patinez pe tocuri până la maşină ca să plec repede la birou.
Pornesc maşina, bag în marche arriere, (tata venise cu mine în caz că îmi alunecau roţile şi trebuia să mă împingă) şi dau cu spatele...când: îl văd pe tata, în faţa maşinii, că dă din mâini disperat să mă opresc. Fuck!
Ce naiba am reuşit să fac...?
Mă dau jos şi mă uit: zăpada de aseară de sub maşină s-a transformat în gheaţă, s-a dilatat şi a îngheţat, prinzându-mi bara din faţă ca într-un cleşte.
E uşor de imaginat că atunci când am dat cu spatele maşina a plecat...fără bară. Bara vroia să rămână acolo, săraca.
Băga-mi-aş! Cu bara smulsă, atârnând voios pe laterale nu plecam singură pe străzi nici moartă.
Pentru că întîrziam la birou n-am avut timp să mă pun în cur să încep să plâng, deci prima variantă de răspuns pică. Cavalerul pe cal alb se lasă aşteptat, aşa că nu am apelat nici la iubi, deci pică şi a doua variantă.
În schimb am vorbit cu un prieten de-al meu, un super băiat care m-a liniştit, şi mi-a zis cum facem: eu îmi văd de treburile mele, mă duc la birou, timp în care maşina se repară.
Concret: m-am trezit dimineaţă, băiatul a venit la mine acasă înainte să plec la birou, a luat maşinuţa mea, au făcut-o impecabil în service, şi în jur de ora prânzului, când strălucea soarele mai tare afară, a venit şi mi-a adus-o la birou, mi-a pus cheile în mână. BONUS: spălată!
Pentru băieţii de la www.evoservices.ro, jos pălăria!
(cei care mă cunosc ştiu că nu sunt genul care să-şi bage toţi banii în chestii pentru maşină, aşa că nici în cazul ăsta nu vă imaginaţi că am spart puşculiţa să-mi repar maşina, pentru că băieţii au preţuri foarte mişto)
Răspuns 1: Se dă jos, se pune în cur pe asfalt şi începe să plângă.
Răspuns 2: Îl sună pe iubi care rezolvă tot.
Răspuns 3: Se descurcă singură, cu ajutor de la nişte băieţi pricepuţi!
Ideea e în felul următor: îmi bag p**a-n ea de iarnă cu gheaţa ei cu tot!
Abia ninsese când am ajuns seara acasă, aşa că mi-am parcat maşina în grabă într-un maldăr de zăpadă.
Dimineaţa, adormită şi în întârziere, patinez pe tocuri până la maşină ca să plec repede la birou.
Pornesc maşina, bag în marche arriere, (tata venise cu mine în caz că îmi alunecau roţile şi trebuia să mă împingă) şi dau cu spatele...când: îl văd pe tata, în faţa maşinii, că dă din mâini disperat să mă opresc. Fuck!
Ce naiba am reuşit să fac...?
Mă dau jos şi mă uit: zăpada de aseară de sub maşină s-a transformat în gheaţă, s-a dilatat şi a îngheţat, prinzându-mi bara din faţă ca într-un cleşte.
E uşor de imaginat că atunci când am dat cu spatele maşina a plecat...fără bară. Bara vroia să rămână acolo, săraca.
Băga-mi-aş! Cu bara smulsă, atârnând voios pe laterale nu plecam singură pe străzi nici moartă.
Pentru că întîrziam la birou n-am avut timp să mă pun în cur să încep să plâng, deci prima variantă de răspuns pică. Cavalerul pe cal alb se lasă aşteptat, aşa că nu am apelat nici la iubi, deci pică şi a doua variantă.
În schimb am vorbit cu un prieten de-al meu, un super băiat care m-a liniştit, şi mi-a zis cum facem: eu îmi văd de treburile mele, mă duc la birou, timp în care maşina se repară.
Concret: m-am trezit dimineaţă, băiatul a venit la mine acasă înainte să plec la birou, a luat maşinuţa mea, au făcut-o impecabil în service, şi în jur de ora prânzului, când strălucea soarele mai tare afară, a venit şi mi-a adus-o la birou, mi-a pus cheile în mână. BONUS: spălată!
Pentru băieţii de la www.evoservices.ro, jos pălăria!
(cei care mă cunosc ştiu că nu sunt genul care să-şi bage toţi banii în chestii pentru maşină, aşa că nici în cazul ăsta nu vă imaginaţi că am spart puşculiţa să-mi repar maşina, pentru că băieţii au preţuri foarte mişto)
luni, 6 februarie 2012
Nu suntem toate ''manechini''
Da mă, oi fi eu a dracu' şi am limba spurcată şi ştiu că sunt ca un ghimpe în coastele unora, dar îmi ştiu limitele şi acolo unde nu mă pricep cer ajutor.
Cum ar fi la maşină, par exemple: nu ştiu domne' unde se pune antigelu', habar nu am, aşa că nu mă apuc să fac pe grozava de una singură, că sunt în stare să pun antigel în loc de ulei de motor şi atunci o fac de oaie rău.
Nu spun că eu aş fi expertă în comunicare, pentru că nu sunt. M-aş plafona în momentul în care aş avea impresia că le ştiu io pe toate, aşa că şi în cazul ăsta cer sfaturi şi ajutor.
Însă nişte oameni de comunicare/PR/publicitate ar putea sfătui nişte antreprenori să nu-şi scrie singurei textuleţele pentru site sau concurs când dumnealor au ca pregătire o disciplină care nu are nici în clin nici în mânecă ceva cu comunicarea, textele sau cuvintele.
Iar dacă aşa-zişii experţi în comunicare au produs cu creieraşul personal o frază de tipul ''...(bla, bla, bla) cu o mare atenţie pentru detalii şi perfecţionism'' le voi sugera ca în loc de remindere cu
-fii atent la punctuaţie
-fii atent la exprimare
-fii atent la ortografie
să îşi lipească un mare post-it pe oglinda de la baie, pe care să îl citească în fiecare dimineaţă:
-FII ATENT LA PERFECŢIONISM!
Din aceeaşi serie de aberaţii ale căror unic scop ar fi atragerea de ceva clientelă prin intermediul unui site făcut în acest mileniu sau nu, am găsit nişte citate date de o doamnă respectabilă pe care am avut plăcerea să o cunosc la un moment dat. Aceasta spune: ''...cred că avem resurse nesăbuite când suntem bine în pielea noastră şi asta depinde şi de aspectul vestimentar''.
Iniţial am privit cu indulgenţă confuzia dintre semnificaţia lui nebănuit (conform dex: = care nu poate fi bănuit, presupus; neaşteptat, neprevăzut) şi nesăbuit (conform dex: = despre oameni - care este lipsit de judecată, de chibzuinţă în acţiuni; nechibzuit, nesocotit. despre acţiunile, faptele oamenilor - lipsit de sens, de raţiune, cu totul exagerat, deplasat.) şi mi-am zis că este un typo...
Însă parcurgând mai departe textul am fost iluminată de o idee absolut genială, ceva la care nimeni nu s-a mai gândit până la distinsa doamnă: ,,nu suntem toate manechini''.
Cu i.
Apoi în ignoranţa mea, descopăr că deux-piece-ul consacrat de Coco Chanel nu este numai de zi, seară, nuntă sau recepţie ci chiar de weekend (!!!) şi de Crăciun (!!!)...
Nu am contestat niciodată faptul că fiecare e bun la ceva, chit că e vorba de desfăcut capace de bere cu sprânceana, dar la ce nu te pricepi lasă-i pe alţii s-o facă pentru tine.
Mama ei de limbă română, că tare ne mai place să ne dăm cu firma-n cap!
Cum ar fi la maşină, par exemple: nu ştiu domne' unde se pune antigelu', habar nu am, aşa că nu mă apuc să fac pe grozava de una singură, că sunt în stare să pun antigel în loc de ulei de motor şi atunci o fac de oaie rău.
Nu spun că eu aş fi expertă în comunicare, pentru că nu sunt. M-aş plafona în momentul în care aş avea impresia că le ştiu io pe toate, aşa că şi în cazul ăsta cer sfaturi şi ajutor.
Însă nişte oameni de comunicare/PR/publicitate ar putea sfătui nişte antreprenori să nu-şi scrie singurei textuleţele pentru site sau concurs când dumnealor au ca pregătire o disciplină care nu are nici în clin nici în mânecă ceva cu comunicarea, textele sau cuvintele.
Iar dacă aşa-zişii experţi în comunicare au produs cu creieraşul personal o frază de tipul ''...(bla, bla, bla) cu o mare atenţie pentru detalii şi perfecţionism'' le voi sugera ca în loc de remindere cu
-fii atent la punctuaţie
-fii atent la exprimare
-fii atent la ortografie
să îşi lipească un mare post-it pe oglinda de la baie, pe care să îl citească în fiecare dimineaţă:
-FII ATENT LA PERFECŢIONISM!
Din aceeaşi serie de aberaţii ale căror unic scop ar fi atragerea de ceva clientelă prin intermediul unui site făcut în acest mileniu sau nu, am găsit nişte citate date de o doamnă respectabilă pe care am avut plăcerea să o cunosc la un moment dat. Aceasta spune: ''...cred că avem resurse nesăbuite când suntem bine în pielea noastră şi asta depinde şi de aspectul vestimentar''.
Iniţial am privit cu indulgenţă confuzia dintre semnificaţia lui nebănuit (conform dex: = care nu poate fi bănuit, presupus; neaşteptat, neprevăzut) şi nesăbuit (conform dex: = despre oameni - care este lipsit de judecată, de chibzuinţă în acţiuni; nechibzuit, nesocotit. despre acţiunile, faptele oamenilor - lipsit de sens, de raţiune, cu totul exagerat, deplasat.) şi mi-am zis că este un typo...
Însă parcurgând mai departe textul am fost iluminată de o idee absolut genială, ceva la care nimeni nu s-a mai gândit până la distinsa doamnă: ,,nu suntem toate manechini''.
Cu i.
Apoi în ignoranţa mea, descopăr că deux-piece-ul consacrat de Coco Chanel nu este numai de zi, seară, nuntă sau recepţie ci chiar de weekend (!!!) şi de Crăciun (!!!)...
Nu am contestat niciodată faptul că fiecare e bun la ceva, chit că e vorba de desfăcut capace de bere cu sprânceana, dar la ce nu te pricepi lasă-i pe alţii s-o facă pentru tine.
Mama ei de limbă română, că tare ne mai place să ne dăm cu firma-n cap!
joi, 2 februarie 2012
Ce face un rocker sexy cu degetele?
După o tură palpitantă, cu transpiraţii, cu ABS, cu zdruncinături pe hârtoapele îngheţate din Bucureşti, un ''bumpy ride'' de-a dreptul (şi nu în sensu' ăla, bun) în maşină, am ajuns acasă de la birou.
Am coborât, am trântit portiera şi am urcat în bloc.
Tocmai după ce m-am descălţat mi-am adus aminte: băga-mi-aş, am uitat pachetul cu mâncare în maşină!
Mă încalţ la loc, trag geaca pe mine şi ies pe uşă.
La mine pe scară se renovează, aşa că toate uşile apartamentelor arată de parcă ar fi fost sigilate de poliţie. A mea nu face excepţie. Maică-mea, femeie precaută, a învelit toată uşa în ziare ca să nu o stropească zugravii cu lavabilă. Ba a mai şi agăţat pe tocul exterior un plastic transparent, gen perdea de sus până jos. Iar pe sonerie a tras un rând de scotch!
Aşa că iată-mă ieşind din casă, cu şuba pe mine, chircindu-mă pe sub plasticu' ăla transparent, ca un Quasimodo cu glugă.
De la etajul de sus văd cum coboară în grabă un tip care arăta ca cea mai reuşită combinaţie dintre un star rock şi un fotograf trendy, cu tot cu blugi băgaţi în cizme înalte de piele. Să leşin, şi alta nu!
Trece pe lângă mine, o ia în faţa mea şi coboară scările în viteză.
Eu în urma lui.
Când ajunge la uşa de la intrare, o deschide val-vârtej şi dă să fugă afară, însă spiritul cavaleresc se trezeşte brusc în el şi nu lasă uşa să mi se trântească în faţă.
Aşa că se poticneşte brusc, întinde mâna în spate şi prinde uşa grea, metalică cu două degete, scoţând un: ''Aahhh!'' încordat.
În gândul meu: ''Ai se eu te pego, morenito, eşti d'ăsta care-mi gemi! :) Ah, mai zi-mi aşa! ''
Cu cel mai dulce zâmbet de Rapunzel salvată din turn, îi spun: ''Mulţumesc frumos...''
Şi ce-mi răspunde el, iritat: ''...lasă ''mulţumesc'', că mi-am băgat deş'tele-n vopsea!!!''
miercuri, 1 februarie 2012
Din tocatorul de carne curg bani
În cafeneaua aia întunecată, sub perdelele roşii şi candelabrele cu zorzoane asiatice, eram numai noi două, întinse peste pernele şi tabureţii din piele neagră indiană.
''Aşadar, după tot ce ţi-am povestit, scumpa mea, ascultă-mă bine. Ascultă-mă acum, pentru că ceea ce îţi spun este adevărat. Nu voi reveni niciodată asupra spuselor de acum, nu mi le voi retrage niciodată pentru că vor fi mereu adevărate...''
M-a privit calmă, aşa cum o face de obicei, aşteptând ce aveam de zis.
''Scumpa mea, te implor: nu intra în sistem. Fă artă!
''Nu ştiu cum reuşeşti...'' mi-a spus.
''N-a fost mereu aşa. Însă şi cu un an în urmă îţi spuneam aproape aceleaşi lucruri.
Iar ea mi-a spus o scurtă povestioară:
Liniştea se lăsase între noi.
Mi-am aprins o ţigară şi am suflat fumul albstru în sus, în întuneric.
Am lăsat ţigara în scrumieră, m-am întors spre ea şi i-am cuprins mâinile în palmele mele, spunându-i:
''Aşadar, după tot ce ţi-am povestit, scumpa mea, ascultă-mă bine. Ascultă-mă acum, pentru că ceea ce îţi spun este adevărat. Nu voi reveni niciodată asupra spuselor de acum, nu mi le voi retrage niciodată pentru că vor fi mereu adevărate...''
M-a privit calmă, aşa cum o face de obicei, aşteptând ce aveam de zis.
''Scumpa mea, te implor: nu intra în sistem. Fă artă!
Fă artă şi stai departe de sistemul ăsta împuţit.
Fă artă şi lucrează cu copiii, trăieşte-ţi viaţa simplu şi frumos, cu lutul şi culorile în mâini, aşa cum o faci cel mai bine.Fă artă şi simte că trăieşti viaţa aşa cum ar trebui trăită: natural, cu natura în mâini, aproape de oameni.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu intra în sistem.
E un malaxor jegos decorat cu zâmbete prefăcute si ochi de cadavru care nu ai crede că te privesc, însă fiecare mişcare îţi este urmărită... E un malaxor infect care miroase a halenă, îţi strânge stomacul şi al cărui sunet de fier ruginit frecat pe alt fier ruginit îl auzi în fiecare dimineaţă devreme.
Frumuseţea, bunătatea, nobleţea, bunul-simţ nu încap în tocătorul ăsta de carne... Intri naiv cu zâmbetul pe buze, ca un copil prima dată în parcul de distracţii, cu obrajii proaspeţi, părul strălucitor şi ochii luminoşi, însă când te-ai urcat în montagne-rousse-ul care s-a desprins de pe şine deja este prea târziu să te mai dai jos... Eşti mutilat, din ochi ţi s-a şters bucuria pe care o aveai odată, acum se citeşte groaza şi resemnarea, mâinile îţi tremură, obrajii, gâtul şi pieptul îţi sunt albe...''
''Nu ştiu cum reuşeşti...'' mi-a spus.
''N-a fost mereu aşa. Însă şi cu un an în urmă îţi spuneam aproape aceleaşi lucruri.
Încă de atunci am simţit presiunea tocătorului de fier în coloană, împingându-mă alături de alte suflete descompuse spre grilajul murdar, urmând ca pe partea cealaltă să curgă bani din noi''
Iar ea mi-a spus o scurtă povestioară:
,,Intr-o zi un pescar statea intins pe o plaja insorita,cu undita infipta in nisip aruncand o dara subtire de umbra peste valurile linistite si sclipitoare. El se bucura de caldura soarelui de dupa-amiaza si de ideea ca ar putea prinde un peste.
Cam in acel timp,un om de afaceri se plimba pe plaja,incercand sa re elibereze de stresul acumulat peste zi.
Observa pescarul care satea pe plaja si se decise sa afle de ce acesta pescuia in loc sa munceasca pentru a-si face un trai mai bun alaturi de familia lui.
- Nu vei prinde multi pesti in felul acesta,a spus omul de afaceri. Ar trebui mai degraba sa muncesti decat sa stai intins pe plaja.
Pescarul s-a uitat catre intreprinzator, a zambit si l-a intrebat:
- Si care va fi rasplata?
- Pai,poti lua navoade mari si sa prinzi mai mult peste,a venit raspunsul omului de afaceri.
- Si apoi care va fi rasplata mea,a intrebat pescarul,inca zambind.
Omul i-a raspuns:
- Vei face bani si vei putea sa iti cumperi o barca,ce va avea ca rezultat o cantitate mai mare de peste prins.
- Bine,dar apoi care va fi rasplata mea,a intrebat din nou pescarul.
Omul de afaceri incepuse sa devina un pic iritat de aceasta intrebare repetitiva:
- Iti poti cumpara o barca mai mare si sa iti angajezi niste oameni.
- Si care va fi rasplata mea? a repetat pescarul.
Intreprinzatorul devenea furios.
- Nu intelegi? Iti cumperi apoi o flotila intreaga pentru pescuit,navighezi peste tot prin lume si ii lasi pe angajati sa prinda peste pentru tine.
Inca o data pescarul a replicat:
- Bine bine,dar care va fi rasplata mea?
Omul de afaceri devenise rosu de furie si a inceput sa urle la pescar:
- Tu chiar nu intelegi ca poti deveni intr-atat de bogat incat nu va mai trebui sa muncesti vreodata? Nu vei mai avea nici o grija pe lumea asta. Iti poti petrece restul zilelor relaxandu-te pe plaja asta,privind apusul si ascultand marea!
Pescarul,inca zambind se uita in sus catre om si ii spuse:
- Dar tu ce crezi ca fac chiar acum?''
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)