Some things are better left unsaid

Dintotdeauna am fost o tipă expresivă, în sensul că ceea ce gândesc trebuie s-o spun sau s-o scriu cumva.
Îmi place ceva: apreciez, nu-mi place ceva: critic.
Nu pot să ţin în mine, pur şi simplu nu pot.
Unde mai pui că ador să mă joc cu expresiile şi cuvintele, să dau o formă interesantă tuturor prostiilor din capu' meu?

Şi iată-mă, fir-ar să fie, într-o postură cu "bandă adezivă pe gură", cu "mâinile legate la spate" în faţa tastaturii, gata să mă înfig în nişte subiecte pe care aş scrie sute de pagini dar despre care nu pot să scriu nimic. Acum, mai mult ca niciodată aş scrie şi aş scrie şi aş scrie!
Mi s-a spus în nenumărate rânduri că sunt de o sinceritate dezarmantă şi că ar trebui să mă temperez.

Mi s-a spus să mă temperez şi în alte privinţe, dar în ceea ce priveşte cât din mine investesc în ceva, aici nu am ce să fac... Sunt exuberantă şi am un entuziasm nemărginit care mă face să mă arunc cu capul înainte fără să gândesc raţional. Că până la urmă risc să mă ard, asta e partea a doua, dar sunt dispusă să-mi asum riscul.

Aşadar, voi lua în consideraţie sugestia care mi s-a făcut de sute de ori de a mă tempera, astfel că voi rămâne rezervată şi discretă.
Dar asta nu înseamnă că în spatele ochilor ăştia verzi nu sunt idei, critici, dezamăgiri, speranţe, fantezii, bucurii neexprimate, vise...

Carolina la Depozitul de Calculatoare

Revenind la viaţa în Bucureşti văzută prin ochii unei studente.

Mi s-a bulit calculatorul.
M-am umplut de viruşi care mi s-au băgat în partiţia cu Windos-ul, deci trebuia reinstalat.
Când am ajuns la instalarea plăcii video, cd-ul a început să dea erori, aşa că am rămas fără sunet. Nu tu winamp, nu tu filme, nu tu muzică, nu tu nimic cu sunet...

Driverele de pe net nu funcţionau, aşa că am căutat pe net plăci de bază care să se pupe cu procesorul meu.

Am intrat pe dc-shop.ro unde am găsit câteva plăci de bază compatibile cu procesorul meu, la nişte preţuri acceptabile. Ştiam deja că preţurile de pe site sunt mai mici decât cele din magazin, aşa că m-am pregătit de acasă pentru câteva sute de mii în plus.

Buuuun. Pornesc, aşadar, spre Depozitul de Calculatoare să-mi iau placă de bază şi memorie RAM. Schimbi placa, tre' să iei şi memorie. Îmi făcusem un calcul cam aşa: un milion jumate' placa + un milion jumate memoria = trei milioane. După preţurile de pe site, plus adaos.

Intru în Depozitu' de Calculatoare şi mă îndrept spre un individ de la casă.

- Bună ziua! Aş avea nevoie de o placă de bază care să se potrivească cu un procesor mai vechi tip AMD 2200+, procesorul nu e dual core.

Individu' ridică privirea la mine într-un sictir graaaaaav, mă priveşte plicitisit şi zice:

- Pentru procesoru' ăla nuş dacă avem plăci de bază...

- Am intrat pe site-ul dumneavoastră şi am văzut mai multe plăci de bază disponibile în stoc, compatibile cu procesorul meu.

- Da, staţi să mă uit. Da, avem ceva. Dar vă trebuie şi memorie RAM.

-Da, cumpăr şi memorie. De 2 GB, vă rog.

Stă ăsta ce stă, caută pe calculatorul lui ceva, dă click peste click şi într-ul final îmi spune:

- Vă costă 4 milioane 6 sute, e bine?

Sincer, mă aşteptam la aşa ceva, mă aştept la orice de la jegoşii ăştia de la Depozit...
Îi răspund:

- Nu, nu e bine. Produsele pe care le-am văzut pe site costau în total mai puţin de 3 milioane, şi placa şi memoria. Faceţi-mi, vă rog, altă ofertă pentru că m-am pregătit de acasă pentru o anumită sumă în concordanţă cu produsele expuse pe site, iar dumneavoastră îmi propuneţi cu totul altceva. Aveţi un catalog, cu produsele de pe site, ca să vă arăt ce anume vreau?

La fel de în sictir vine şi răspunsul lui:

- Nu am catalog, iar produsele de pe site au alte preţuri şi vă sunt livrate acasă.

Ce îi spun eu şi ce-mi răspunde el...

-Am înţeles. Totuşi, puteţi să-mi oferiţi altceva?

-...mdeah... staţi să mă uit...
v-am găsit ceva, dar este cea mai proastă placă de bază posibilă... şi memorie, da?

- Da, bun. Cât este în total?
-3 milioane 6 sute.
- Ok, rămâne aşa. Dar sigur se potriveşte cu ce v-am spus, da?
- Da, sigur că da!

Achit cu cardul, iau garanţia şi plec.

Acasă, surprizăăăăă: placa nu se potriveşte cu procesorul!!!
Şi nici cu sursa. Pot să mă spăl pe cap cu placa, achitată cu cardul!
Montată şi plină de draci ţinuţi în tăcere în mine (e o tehnică de-a mea, să nu îmi descarc nervii, ca să se acumuleze si să răbufnesc exact atunci când este momentul pentru a avea efect maxim) îmi pregătesc textul pentru a mă duce a doua zi cu placa înapoi.

Ziua următoare.

Cu placa şi memoria în braţe, intru în magazin chitită să vorbesc direct cu managerul, însă dau direct de individul din ziua precedentă. Las cutia pe masă, îl salut şi îi spun:
-Mă ţineţi minte? Am venit aseară...
-Da, da, da, ştiu... Ce s-a întâmplat? (tot în sictir, evident)
-Ei bine, nu este compatibilă cu procesorul.

Ăsta ridică mâinile şi dă din umeri:
-Nu am ce să fac...

(Ţineţi minte nervii ăia acumulaţi, nu?)

Foarte fermă, ridic tonul, spunându-i clar şi răspicat:
-Vă cer de acum să cooperaţi cu mine. V-am cerut foarte clar o placă de bază compatibilă cu un procesor AMD 2200+ de generaţie mai veche. V-am întrebat, ca să mă asigur, dacă ceea ce îmi vindeţi este ceea ce am nevoie. Acum sunt blocată cu o placă de bază cumpărată pe card, din vina dumneavoastră.
-Mi-aţi cerut o placă pentru un procesor AM2, asta v-am dat.
-Nu. Am spus AMD.
-Ba nu, aţi spus AM2.
- Domnule, nu vreau să intru în polemică cu dumneavoastră, dar nu aveam de ce să vă spun altceva. Dacă aţi fi fost atent aşi fi auzit foarte clar ce v-am cerut. Vă rog să faceţi tot posibilul pentru a-mi returna banii.
-Nu am cum. Mi-aţi cerut pentru un AM2.
-În regulă, aş dori să vorbesc cu şeful de tură sau cu managerul magazinului.
- Poftiţi... (şi întinde mâna, în scârbă, spre o duduie) domnişoara este şefa magazinului. Vorbiţi cu ea dacă vreţi.

Tipa era ocupată cu nişte clienţi, şi mă roagă, politicos, să aştept puţin.
Între timp, încep să mă plimb prin magazin şi văd pe uşă un afiş pe care scria aşa: ''VREAU SĂ ŞTIU - Dacă nu sunteţi mulţumit de modul în care sunteţi tratat de angajaţii magazinului, sunaţi-mă la nr. 0744 *** ***, Directorul.''

După ce citesc, îmi scot telefonul şi notez numărul.
În secunda următoare, individul pune mâna pe telefonul de pe masă şi sună pe cineva. Din conversaţia lui am prins ceva de genul: ''...am o problemă... a venit... placă de bază...incompatibilă...cred că vrea banii înapoi...cu cardul...da... deci aşa...bine,mulţumesc, la revedere.''
Apoi se scoală şi vine spre mine, mult mai înmuiat, spunându-mi:
- Tranzacţiile bancare durează câteva zile la noi, astfel că nu vă putem da banii înapoi acum. Veniţi peste 3 zile cu placa pentru a o returna şi pentru a vă rambursa banii. Dar să ştiţi că acesta este un caz excepţional, pentru că nu facem aşa ceva în mod normal.

Hai nu mai spune...
La auzul acestora i-am trântit-o:
- A, deci se poate? Voi veni atunci marţi cu placa şi memoria înapoi, dar vă rog să nu mă trataţi de parcă mi-aţi face un favor, pentru că această stuaţie nu s-a întâmplat din vina mea. Vă mulţumesc, o zi bună.

Life in Bucharest, Romania: isn't it lovely?

Meteo

Vremea frumoasă nu ţine la nesfârşit.

De-aia, am o strângere de inimă când totul merge perfect, pentru că ştiu că ceva se apropie...

Şi nu ţine neapărat de mine, nu gândesc negativist ca să îmi atrag singură dezastre, ci pur şi simplu, nu pot să fie pe deplin fericită când totul e bine.

Ştiţi care e diferenţa dintre un optimist şi un pesimist? Un pesimist este doar un optimist cu experienţă.

Şi nu mă poate contrazice nimeni: nu există fericire continuă, până în ultima clipă de viaţă.

Da, există. Dar trece. Şi iar vine şi iar trece. Şi atunci cum să te bucuri de ea dacă ştii că va trece la un moment dat? Există cheia fericirii fără dată de expirare?

Şi atunci când găseşti fericirea, cum faci să ţină cât mai mult?

O prietenă dragă mi-a spus aşa: ,,Tocmai, pentru că ai trecut prin ploaie şi frig, atunci când vine vremea frumoasă te bucuri de ea pentru că faci comparaţia cu ce ai suportat până atunci.''



...asta scrie Carolina, când printre norii de toamnă s-au ivit nişte raze de soare, timide. Despre vreme e vorba, nu?

Blondo-FOBIE

Cu riscul de a-mi pune câteva persoane în cap, voi aduce nişte argumente solide care să susţină bancurile cu blonde proaste!

Abia m-am întors de la plimbare cu Ron, căţelul meu, unde, în drum spre casă era să ne lovească şi pe mine şi pe câine o maşină pe trecerea de pietoni.
Mai aveam 3 paşi până la trotuar când din dreapta, o maşină tot înainta pe trecerea de pietoni, încet, fără să se oprească.
Ron o luase inaintea mea şi se afla exact în faţa roţilor maşinii, când am văzut că tot nu se opreşte. L-am smucit înapoi, am sărit şi eu în spate şi m-am umplut de spume. M-am dus la geamul de la şofer şi am privit înăuntru: o blondă la vreo treij' de ani, cu ochelari de soare pe ochi, îmi gesticulează suav din buze: ''scuze...''.
Când am văzut-o m-au apucat dracii de-a binelea! I-am pleznit o palmă în geam de i-au tresărit mâinile de pe volan şi am început să zbier la individă.
Blonda se uita înmărmurită cum o fac idioată şi cretină şi o pizduiesc de mama focului că e chioară şi dă peste oameni pe trecerea de pietoni. Îmi închei discursul cu un ''blondă proastă la volan!'' şi traversez.

Nu ştiu ce maşină era, oricum, feriţi-vă de vehiculul argintiu cu numărul B 38 FSC.

Motivul pentru care am văzut negru în faţa ochilor când am văzut-o pe proastă este o amintire neplăcută pe care o am din primăvara asta.

Eram la colţ, la Distinto, când aud o frână bruscă la trecerea de pietoni.
Întorc capul şi văd o maşină albastră care intrase în depăşire pe contrasens, tăind banda dublă continuă, exact la trecerea de pietoni. Un bătrânel a avut nenorocul să traverseze chiar în clipa aceea, moment în care maşina l-a izbit din plin, cu viteză, aruncându-l câţiva metri în sus.
Din maşină coboară o blondă la vreo treij' de ani...

I love Romania

Vama Veche - Nu ne mai trageti pe dreapta

5 tineri în Herăstrău în jur de 12 noaptea.

Matei stă liniştit pe bancă.
Eu mă sprijin pe umărul lui Alex.
Grecu i se plânge Mădălinei că e prea linişte şi se plictiseşte.
Gliga îşi ridică picioarele şi se întinde pe bancă, scrie un mesaj.

Din noapte, apare un paznic de parc, venind agale şi misterios spre noi.
În secunda nr. 2 îi bagă lanterna lui Gliga direct în ochi!

Paznicu': Ştiţi că nu aveţi voie să dormiţi în parc?!
Gliga, calm, cu două panseluţe înfipte la urechi: Nu dorm, scriu un mesaj.
Paznicu': Nu aveţi voi să staţi întins pe bancă cu picioarele, nu aveţi voie să dormiţi în parc.
Gliga: Da' v-am zis, domne', că nu dorm; scriu un mesaj.
Noi toţi în cor, sărim: Unde scrie că nu ai voie să stai întins pe bancă?
Paznicu': În lege!
Grecu, scoate telefonul şi deschide internetul: Da? Ia spuneţi-mi şi mie cum se numeşte legea aia, s-o căutăm şi noi!
Paznicu': Legea HCLN articolu' 10...

Matei începe să râdă isteric.
Paznicu' îi bagă lanterna lu' Matei în ochi: Tu de ce râzi?
Matei, privindu-l chiorâş, cu lumina în ochi: Degeaba.

Eu: În alte ţări europene nu există aşa ceva! Numai în rahatu' ăsta de ţară se iau paznicii de tineri că stau pe bancă în parc!
Paznicu', către mine: Ia, prezentaţi, domnişoară, actele la control!
Eu, deja ţip: Nu vă prezint absolut nimic! Nu aveţi altă activitate astă seară, v-aţi găsit să vă legaţi de noi complet aiurea! Care e, domne', legea aia?

Grecu caută legi pe internet.

Paznicu' se întoarce cu lanterna la Gliga: Daţi jos picioarele de pe bancă!
Gliga: Domne', uite, le sprijn aici, pe mâner, iar când mă ridic o să şterg.
Paznicu': Nu! Daţi picioarele jos de pe bancă!
Gliga: Le dau jos acum, iar când plecaţi dumneavoastră, o să ma întind din nou! Ce sens are?

Paznicu', iritat, mai cheamă doi paznici, întărire.

Paznicii de întărire: Ia prezentaţi toată lumea actele la control!

Şi începe distracţia!

Grecu se ridică în picioare şi le cere să ne arate scris că nu este voie să stai întins în parc; Matei face mişto de numele improvizat de legea curului, că sună parcă e gripa porcină, H5N1; Mădălina râde de paznici, de pe bancă; eu zbier la paznici să plimbe ursu', să-şi caute alte activităţi în parc, că nu şi-au găsit clenţii potriviţi de luat la miştouri de genu' ăsta, că toţi am fost pe afară şi am văzut cum merg lucrurile în alte ţări; Alex zbiară la ei că nu e cazu' să prezinte niciun act, că cei care vor avea probleme cu poliţia vor fi ei, nu noi; iar Gliga, cu tot cu panseluţele la urechi se ceartă cu primu' paznic, că nu există asemenea lege, care să interzică nu-ştiu-ce poziţie pe bancă.

Şi toată tărăşenia continuă în maniera asta până când, Gliga pune mâna pe telefon, şi Alex de asemenea, anunţându-i pe cocoşii cei duri că îşi sună toţi prietenii din poliţie.

Cei doi paznici de întărire se prind că e groasă cu noi şi o lasă moale.
Ne spun să încheiem discuţia şi ne roagă să îl chemăm pe Gliga, să nu sune pe nimeni, că îşi consumă bateria degeaba.

Până la urmă, văzând că şi-au găsit naşul cu noi, o lasă baltă şi pleacă, dându-ne seara bună.
Primu' paznic, ăsta cu lanterna, dă şi el să plece, dar se opreşte.
Se întoarce spre noi şi ne priveşte, în linişte, nemişcat!

Se uită... şi se uită... şi se uită...
Noi, de pe bancă, ne uităm la el... şi ne uităm la el... şi ne uităm!

Fază ca-n filme! Fix ca-n filmele cu Mr. Bean!

Şi se uită... şi se uită...
Până nu mai pot să mă abţin şi mă buşeşte râsul! După mine încep toţi!

Iritat la maxim şi rănit în orgoliu, vine ameninţător spre noi, îi cheamă şi pe ceilalţi doi şi ne cere, DIN NOU, actele! Moşu' ameninţă că ne duce la secţie, că ne dă amendă, dacă nu-i prezentăm actele.

Gliga îi spune, calm, că la secţie va spune că nu a stat cu picioarele pe bancă, pentru că are atâţia martori care vor spune acelaşi lucru.
Paznicu': Mincinosuleee!!!

Ceilalţi doi îl iau de braţ pe cocoşul iritat şi îi spun s-o lase baltă şi să ne lase în pace. Nervos la culme, paznicu' se dă bătut şi îşi vede de drum, înjurând, cu siguranţă, printre dinţi.

Na, poftim! Grecule, te plângeai că e linişte :))

Carolina in... Corfu

O vacanţă ca o emisiune de pe National Geographic :)












Totul începe cu peisaje cu Marea Mediterană sub avion, insule verzi în mijlocul apei, şi vocea pilotului care anunţă vreme frumoasă la destinaţie şi ne urează bun venit la bordul avionului.

Ajunşi în Kerkyra, pe aeroportul din Corfu, am coborât din avionul rece şi am fost izbită în faţă de aerul fierbinte şi soarele grecesc puternic.

La două ore de la decolarea de pe Băneasa eram deja pe plajă.

Ambiente Palace se află într-un sătuc retras şi liniştit, pe coline unde localnicii cresc oiţe, viţă de vie şi măsline. Astfel, drumul până la plaja mai mult pustie este abrupt şi întortocheat, prin pădure, printre brazi şi palmieri.

Gâfâind, cu limba de-un cot, am păşit pe nisipul arzând şi am ţâşnit în apă. Cine a avut ocazia să vadă Mediterana probabil ştie cum este marea. Pozele de pe Webshots sau de pe National Geographic nu sunt trucate, turquoise-ul ăla chiar există, peştii chiar înoată nestingheriţi pe lângă tine, şi nu ţi se lipesc alge scârboase de picioare.

Însă cu adevărat fascinante sunt imaginile de SUB apă.
Mi-am strâns părul într-un coc şi mi-am pus ochelarii de apă pe ochi.
Mă întind înainte, mă las în jos şi nu mai aud nimic, am apă în urechi.
Părul e din ce în ce mai rece, gata sunt cu totul sub apă.
Deschid ochii şi mă uit în jur.
Cât văd în zare, un bleu superb se întinde la infinit, văd oamenii cum înoată la 100 de metri de mine.

Văd tot.

Mă întorc la dreapta. Văd un golf subacvatic din stânci, cu alge rozalii şi muşchi verde pe el. În mijlocul său, zeci de peşti de 30-40 de cm înoată în voie. Mă apropii şi întind degetele spre ei. Curioşi, câţiva mai mici se apropie şi îmi studiază mâna. Trebuia să fi adus nişte pâine.

Mă întorc la stânga şi îl văd pe Alex lângă mine. Dă din mâini ca să bage oxigen în apă. Ştiu ce face, este o senzaţie trăznet, parcă ai înota în sifon. Plus că se vede genial, în razele de soare filtrate în apă.

Ies la suprafaţă cât să iau o gură de aer şi intru la loc.
De data asta mă avânt între stânci şi privesc cum peştii imenşi înoată sub mine, mai că pot să-i ating.
Deja apa e rece, e mult mai adâncă, nu am cum să ating nisipul.
Însă în loc să mă întorc, pun piciorul pe pietre şi ies la suprafaţă căţărându-mă pe rocile ude şi alunecoase.

Mă ridic în picioare şi privesc în jur marea, munţii, stâncile, valurile, cerul...

Este superb.

Îmi zic că data viitoare vin până aici pe plajă şi fac fotografii.

Ziua următoare am petrecut-o super chill, pe plajă şi la piscină, cu pliantele de excursii opţionale în braţe. Ne-am gândit, ne-am sucit, ne-am răzgândit unde sămergem şi am hotărât că în loc să dăm bani pe o excursie de o zi cu autocarul în jurul insulei, mai bine închiriem un ATV şi o descoperim singuri.

Zis şi făcut. Am coborât la recepţie şi cu un telefon s-a rezolvat. .

Eu ce să zic, că noaptea aceea nu am dormit-o prea bine, nu mă gândeam decât cum ne vom rupe gâtul pe dealuri până în oraş, sau cum ne va face afiş vreun tir.

Dimineaţa coborâm în parcare, şi un băietan la vreo 17 ani, transpirat tot că ne aşteptase în soare, ne zâmbeşte galeş de lângă "bolidul "roşu. Alex completează formularul de închiriere, îi plătim, Alex e învăţat cum să-l manevreze şi cu asta gata.

Îmi trag casca pe cap, îmi pun ghiozdanul în spate, încalec ATV-ul şi mă prind strâns de Alex.
Vrooooom, vroooom, prrrrrRRRRRRR în jos la vale!

Speriaţi şi încordaţi amandoi, am coborât la şosea, şi am pornit spre Corfu Town, capitala insulei Corfu. Drumul până acolo e de 10 km, însă pe ATV e nemaipomenit!

Mergi cu 50 km/h, vântul bate din faţă, soarele te încinge pe umeri şi pe picioare şi vezi numai chestii noi. Într-adevăr, gropile şi denivelările le simţi din plin, te temi că zbori de pe şosea în secunda 2...

Am ajuns în Corfu Town, în centru. Ne dăm jos de pe ATV, ne scoatem căştile şi cu harta în mână îl abordăm pe un domn amabil ca să-l întrebăm unde suntem şi cum ajungem în zona Liston (zona cu magazine, cafenele, restaurante, boutiquri).

De pe Metropolitan Methodou ajungem la Liston în 5 minute pe jos, însă trebuie să găsim un loc de parcare pentru ATV. Bine că nu am închiriat o maşină, că ne-am fi învârtit prin oraş la nesfârşit. Este la fel de aglomerat ca în Bucureşti, doar că e plin de scutere, de ATV-uri şi motociclete, nu doar maşini.

Mititel cum e, l-am băgat undeva între două maşini, la umbră, am luat căştile şi am plecat.

Bâjbâim pe străzile din centru până când nimerim întâmplător în Liston, unde ne afundăm vrăjiţi de frumuseţea oraşului în magazinele de suveniruri, printre case îmbrăcate în flori şi cafenele romantice. Este un fel de zona Lipscani, cu străzi pietonale mult mai înguste, pavate, care urcă şi coboară, cu cafenele pe scări, case colorate îngrijite şi magazine cochete. De aici mi-am cumpărat o rochie lungă turquoise iar Alex un Zippo. Exact ca în emisiunile de National Geographic, am intrat în vorbă cu vânzătorul care ne-a povestit despre viaţa în Grecia, despre nivelul de trai în Canada, ne-a întrebat despre România şi mi-a făcut o mică reducere la rochie ;) .

A, apropos de Alex: găsim noi într-un colţ ascuns, un magazin care avea expuse în vitrină brichete Zippo.
Alex al meu intră, vorbeşte cu vânzătoarea, şi îşi alege o brichetă mişto de care şi acum este foarte mândru.
După ce plăteşte, ridică ochii de pe tejghea şi priveşte în jur la celelalte produse din magazin: ţigări de foi, trabucuri, aparate foto, acumulatori, carduri de memorie, ochelari de snoorkle cu cameră foto şi video încorporată şi card de memorie pentru filmări sub apă, mai multe brichete Zippo...ce mai, o nebunie!
Îi sclipeau ochii la tot ce vedea, era un zâmbet tot!

Când în sfârşit am reuşit să-l scot din magazin am plecat spre port, despre care citisem într-un pliant că există acolo un loc unde hrăneşti leii de mare. Ajunşi în port, scoatem pliantul cu excursiile opţionale şi ne uităm mai bine. Era vorba de o croazieră care te ducea în larg, acostai într-un alt port şi hrăneai animalele.
Asta e, no sea lions feeding for today.
După atâta mers prin soare şi căscat gura la tot ce vedeam, ni se face foame şi hotărâm să mergem în centru în zona în care parcasem ATV-ul.

Eram super fericiţi că mâncăm în gălăgie, în agitaţie întrucât la hotel liniştea devenise asurzitoare. Am stat afară, în fum de eşapament dar nu ne-a deranjat, iar mâncarea a fost excelentă şi servirea impecabilă.
Rezervorul ATV-ului era încă plin şi ne-ar fi părut rău să îl dăm înapoi cu atâta benzină în el, aşa că Alex propune să ne mai plimbăm prin Corfu înainte să ne întoarcem în Sinarades.

Mă urc în spatele lui, iau camera în mână şi filmez cum ne plimbăm pe străduţe şi cum descoperim întâmplător The Old Fortress în The Old Port. Este vorba de o cetate construită pe mare care... habar n-am! Arăta bine, era mare şi din piatră, mai multe nu ştiu.


Dacă tot e ceva de vizitat, hai s-o facem şi pe-asta.

Ne luăm bilete şi intrăm. După mai puţin de 10 minute de vizitat prin soare, Alex este terminat de căldură aşa că ne oprim într-un colţ de umbră şi în scurt timp plecăm spre hotel, pentru că la ora 3 căldura devenise insuportabilă.

De-abia aşteptam să ajungem, să facem un duş şi să ne întindem puţin însă asta mai avea de aşteptam întrucât ne-am pierdut. Pe bune ne-am pierdut la întoarcere.

Indicatoarele spre Sinarades sunt insuficiente, iar hotelul nu este semnalizat ca lumea, şi toate străzile arată la fel.

Ne-am dus, ne-am întors, am urcat, am coborât, iar ne-am întors, iar am urcat...

Ba la un moment dat, dăm de nişte porţi masive din fier forjat care se deschideau spre o alee ce urca printre pomi. Ne zicem noi: ăsta trebuie să fie drumul spre hotel! Da' de unde? Mergem noi, mergem şi dăm de casa cuiva, cu maşina parcată în curte, o măsuţă cu scaune, un furtun, şi noi prrrrrrrRRRRR prin curtea omului la 3 după-masa când lumea doarme...

Da' nu ne-oprim şi îi dăm înainte prin curte crezând că ieşim pe partea cealaltă, în drumul bun care duce la hotel. În schimb dăm de o poartă închisă cu lacăt. Eeeei, şi uite aşa ne apucăm noi să întorcem ATV-ul manual prin curtea omului (pentru că nu avea march-a-rier), încercând să plecăm cât mai repede de-acolo până nu ieşea careva cu puşca la noi.

Undeva pe la ora 6 ajungem înapoi, nervoşi şi obosiţi ca naiba...

Duş, somn, cină.

Când mi-am revenit, mi-am luat inima în dinţi şi m-am urcat singură pe ATV ca să-l plimb prin parcare. Mă, nu-i aşa de rău, şi nici greu nu e, doar că afişajul nu funcţiona deloc. Ca să ştii câtă benzină mai aveai, zdruncinai rezervorul dreapta-stânga şi te uitai înăuntru.

Oricât mi-aş fi dorit eu ca a doua zi să dorm până la 2, să ratez micul dejun şi să stau nemişcată pe şezlong toată ziua, ne-am trezit la 6 dimineaţa. Dormisem în jur de 4-5 ore şi eram terminată după o zi întreagă pe ATV prin Corfu.

Motivul pentru care mi-am sacrificat somnul şi buna dispoziţie (pentru că obosită sunt foarte prost-dispusă) era croaziera la insulele Paxos şi Antipaxos. Citisem în pliantele cu excursii că merită văzute, că sunt ceva cu totul special iar Jason, organizatorul ne-a spus că turiştii au văzut chiar delfini înotând în zonele în care acosta vaporul.

Ce să zic, jumătate din drumul de dus spre insule l-am dormit cu capul pe braţe, sprijinită de bara de protecţie de pe margine, în vânt. Deodată, Alex mă trezeşte zgâlţâindu-mă entuziasmat, zicând: Puiu, uite, uite! Am ajuns, ia uite!!! Deschid un ochi, mă uit dreapta-stânga (nu în fiecare zi te trezeşti pe un vapor în mişcare) şi mă dezmeticesc. Mă ridic de pe banchetă amorţită şi privesc peste bord: Un munte de piatră se ridică din mare; poalele din rocă gălbuie au urmele valurilor brăzdate în ele, iar apa...apa e mai frumoasă ca niciodată.

Înaintăm iar peisajul devine şi mai mişto, pentru că deja se văd peşterile.

Din loc în loc, stânca s-a surpat şi a format nişte arcade prin care trece soarele, şi pietrişul galben s-a adunat în plaje mititele şi pustii, care coboară lin în apă...

După două opriri la gura peşterilor, căpitanul ne anunţă că va opri în apropierea unei plaje, unde vom face baie.

Ce bine! Poate reuşesc să mă trezesc!

Cum deja am costumul de baie pe mine, am trecut nonşalantă pe lângă coada ce se formase la baie şi am sărit în apă printre primii, avântându-mă direct spre fund. Evident, mai mult de un metru nu am putu să cobor pentru că apa e foarte sărată şi te împinge în sus. Totuşi, am stat cum îmi place mie, mai mult sub apă, privind trupurile oamenilor cum înoată la 50 de metri deasupra fundului mării. Culoarea apei era mult mai intensă aici, un albastru închis datorită adâncimii, şi limpede şi superbă.

După baie, am plecat spre portul insulei Gaios. Este vorba de un orăşel-port mic şi liniştit. Toate vasele albe stăteau cuminţi pe malul apei în bătaia soarelui, pe lângă ele nici ţipenie de om.

De aici am rămas cu nişte amintiri frumoase, când am găsit un locşor retras, ascuns între două bărci, unde am coborât lângă apă şi mi-am aşezat prosopul pe pietrele încinse. Am luat camera în mână, mi-am vârât picioarele în apă şi am filmat peştii.

Voi sări peste experienţa de râsu-plânsu de la restaurantul udne am oprit, pentru că Alex va începe să înjure din nou. Era vorba de o chelneriţă dolofană, creaţă, roşie în obraji care era un zâmbet permanent. Îţi zâmbea non-stop, dar îţi aducea parmezanul pentru paste după ce le terminai, sau după o oră de aşteptat comanda îţi spunea că a uitat de tine, iar băutura ta o ducea la altă masă, sau nota de plată venea după 20 de minute. Era fenomenală...

Am punctat oprirea în Gaios cu o îngheţată cu arome ciudate, un inel cu turquoise şi nişte fotografii reuşite.

Un pic mai odihnită, pe vapor la întoarcere m-am pus la vorbă cu Alex. Ne-am aşezat pe o banchetă pe margine, la soare şi am început să discutăm: de vacanţe, de prieteni, de România, de străinătate, de valori, despre ce e cu adevărat important în viaţă, şi câte şi mai câte până mi-am ars pieptul şi gâtul de n-am mai ştiut de mine! Când am ajuns înapoi în Corfu soarele deja apunea.

În sfârşit, a doua zi nu am făcut nimic. M-am trezit târziu, iar Alex şi mai târziu. Mi-am tras costumul pe mine, l-am lăsat pe el să mai doarmă şi am coborât la piscină. Peste costumul de baie am îmbrăcat rochia lungă turquoise cumpărată din centru.

Singură, graţioasă, odihnită, ca o zână îmi fac apariţia afară şi mă uit după un şezlong. Câţiva englezii burtoşi se uitau peste ochelarii de soare la gagica venită la plajă, în timp ce soţiile corpolente stăteau tolănite lângă ei, unse cu cremă, la soare.

Mă uit în jur, şi niciun şezlong la soare.

Parcă zăresc unul liber la umbră, aşa că mă îndrept spre el, cu gândul să îl mut unde vreau eu. Îi întreb pe cei de lângă dacă e liber şi îl iau. Adică... îmbrăcată în rochie lungă, romantică, mă apuc să târâi cu zgomot şezlongu' pe toată lungimea piscinei, cu geanta de plajă căzându-mi de pe umăr, alunecând pe gresia umedă, în timp ce fac slalom printre copii care aleargă pe lângă mine.

Acum şi câteva soţii ridicaseră capul şi priveau toată scena printre gene. Îmi trântesc şezlongul într-un loc în care urma să vină soarele în scurt timp, îmi trântesc şi geanta pe el şi mă dezbrac. Îmi prind părul într-o coadă în creştetul capului şi pornesc lipa-lipa spre duş.

Deja englezii, soţiile, puştoaicele arăboaice şi chelnerii de la bar mă priveau consternaţi, în linişte în timp ce treceam pe lângă şezlonguri.

Ce se întâmplă...? Am ceva pe faţă...? What the fuck is going on?!?

Apoi îmi dau seama. Venită din România, unde pe plaja noastră toate gagicile fac topless în tanga, anul ăsta mi-am cumpărat un costum de baie alb deux-pieces, cu slipii foarte sexy decupaţi la spate, ca să mă bronzez cât mai mult. De unde să ştiu că aici, puştoiacele arăboaice intră în apă în costum de baie întreg, cu panatloni scurţi pe deasupra, iar femeile stau şi cu tricou pe ele la plajă...

Uşor jenată de privirile critice, intru sub duş şi închid ochii sub jetul de apă, gândindu-mă. Am venit aici să mă bronzez, sunt tânără şi frumoasă, pe oamenii ăştia oricum n-o să-i mai văd niciodată, şi n-o să-mi sacrific bronzul de jena lor. Astfel, închid apa, mă întorc spre piscină zâmbind, îmi îndrept spatele, îmi ridic bărbia şi pornesc spre scară cu un mers a la Kate Moss.

Intrată în apă, îmi trag ochelarii de înot pe ochii şi următoarele două ore, m-am simţit extraordinar. Am înotat şi am stat la plajă pe marginea piscinei până s-a trezit Alex şi a coborât să mă ia la masă.

După prânz am prins microbuzul care cobora până la plajă şi am petrecut toată după-amiaza pe malul mării. Am făcut poze, am înotat cu peştii, ne-am bălăcit, ne-am ars la soare şi am plănuit zilele următoare.

Nebuni după senzaţia cu ATV-ul l-am mai închiriat odată şi ne-am dus din nou în Corfu Town. De data asta am cumpărat suveniruri şi ţigări de foi, cărţi poştale şi ochelari de snoorkling.

Am găsit o cofetărie cochetă în care m-am dus glonţ la îngheţată. De data asta, Alex a cedat şi a încercat şi el un cornet cu îngheţată de ciocolată neagră şi Ferrero Rocher. Grecii ăştia au nişte arome excelente: mango, scorţişoară, cocos, fructul pasiunii, ferrero rocher, ciocolată amăruie, coracao!

La întoarcere iar ne-am rătăcit!

De data asta a fost mai naşpa pentru că am ajuns în pădure. Am bâjbâit şi mai mult decât data trecută, benzina era pe ducă, iar noi râdeam.

Zilele următoare ne-am odihnit pe nisip, am hrănit peştii, m-au ciupit de degete, am înotat printre stânci, am urcat pe ele... Seara discutam ore în şir cu un cuplu de tineri extraordinari întâlniţi la hotel: el tenor la operă, ea profesoară de pian, culţi, amuzanţi, civilizaţi... Obişnuiam să bem Blue Lagoon, să jucăm poker pe pagini rupte din reviste şi să ne fie dor de toţi prietenii din România care ori erau în Gaia ori în Barcelona sau Mykonos.

Lady Gaga

Lady Gaga pe care o ştiu eu.

Gagica blondă, sexy, uşor masculină, cu o voce puternică... puţin răguşită.
Chiar ea declară: ''Când îmi compun piesele mă gândesc la costume, la decor, la întreg spectacolul de pe scenă.''
Din moment ce a absolvit universitatea de arte din NYC, ştie ce înseamnă show, decor, costume, muzică, dans, coafură... un tot complet care arată excelent.
Lady Gaga poartă peruca blondă perfect întinsă cu funda din meşe de păr legată în creştetul capului, ochelarii Wayfarer şi pantofii cu talpă înaltă şi toc ameţitor.
Şi tot ea apare pe scenă îmbrăcată în balonaşe transparente, îşi ridică piciorul pe clapele pianului, îşi aduce ceşcuţa de ceai la interviuri, poartă pe cap spirale ca orbitele planetelor, ne arată fundul ei rotund în costumele sexy de pe scenă.
Pe piesele Lady Gaga de pe MTV poţi să dansezi.
Însă eu prefer s-o ascult.

LIVE.

La pian.

Este printre puţinii cântăreţi ale căror voci sună mai bine live decât înregistrate.
Şi nu doar live, ci interpretând la pian cover-uri după propriile piese sau ale altora ( de exemplu ''Viva la vida -Coldplay''). Şi asta într-un outfit nebunesc în care totul se potriveşte! Nu ştiu câte ar fi în stare să combine o geacă de piele albă cu un costum de baie întreg alb, ochelari de sudură transparenţi şi cizme înalte cu şireturi. Sau o pălărie elegantă cu machiaj de gheişă, sacou şi unghii negre... Sau o pălărie de pirat cu ochelari rotunzi de Ozzy Osbourne şi ruj roz.
Şi să cânte aşa, live, la pian Poker Face sau Paparazzi în stil clasic.

Lady Gaga e italiancă (ca şi Madonna, de altfel). O cheamă Stephania Gabriela. Nu e o frumuseţe, dar ştie ce înseamnă un show, are forţă, îndrăzneală şi un stil nemaipomenit.

Cel puţin Lady Gaga pe care o ştiu eu. Lady Gaga căreia îi dau lacrimile pe scenă, în faţa pianului, când fanii îi cântă ''Happy Birthday'' de ziua ei. Lady Gaga a cărei voce live, pe ''Just Dance'' mă face să tremur.

Lady Gaga - Paparazzi Acoustic Version (Live)


Lady Gaga - Viva la vida (Live)


Lady Gaga - Poker Face Acoustic (Live)


Lady Gaga - Just Dance (Live)