Sunday, 13 September 2015

Vineri

In sfarsit am ajuns la calculator. Tot weekendul mi-au rulat in minte ganduri pe banda si imi muscam buzele sa ajung acasa sa scriu.
Iar acum au ramas doar niste franturi de idei fara carne pe ele, care nu mai au niciun sens.

Vineri si luni mi-am luat liber pentru ca in weekend am lucrat. Ideea era sa dorm vineri si sa dorm luni ca sa ma incarc pentru restul zilelor. Am semnat foaia de concediu si joi seara am plecat acasa.
Am scris.
Apoi am citit cateva randuri din Biblie si m-am culcat dupa ce am spus o rugaciune. Vroiam ca ultimul gand sa fie "Faca-se voia Ta", sa arunc in aer orice dorinta si sa las in voia altcuiva ce se intampla mai departe.
E mai usor asa.

Vineri dimineata m-am trezit fara ceas la 8 fara 10.
Ploua. Torential.
M-am intors in pat pe partea cealalta si am privit afara, fara sa incerc sa inchid ochii si sa mai dorm.
Eram lucida.

M-am dat jos din pat si am spus din nou rugaciunea, pe covor in genunchi, in fata geamului.
Faca-se voia Ta.

Era vineri. Eram libera.
Aveam o zi ploioasa in fata si puteam sa fac orice.
Puteam sa ma intorc in pat si sa ma culc la loc, sa-mi dau shut down si sa astept sa treaca timpul, cu increderea ca Cineva acolo Sus isi va face treaba cat timp dorm eu, iar cand ma trezesc lucrurile sa fie altfel.
Sentimentele sa fie altele.
Gandurile sa fie altele.
In oameni si in lume.

Puteam sa ma duc sa pierd vremea prin magazine, sa ma las ispitita de obiecte stralucitoare si materiale fine, sa-mi cumpar ceva cald si parfumat. Puteam sa termin de vopsit biblioteca. Puteam sa ma uit la filme. Puteam sa citesc.

Acolo, in genunchi, am soptit: Doamne, du-mi pasii acolo unde mi-este inima.
Iar din clipa aia am incetat sa ma mai intreb ce vreau sa fac in ziua aia.

Mi-am redus mintea la tacere si am ales cu inima.

M-am ridicat de pe covor, mi-am pus camasa alba pe mine si am plecat la serviciu.


Pentru prima oara am ales sa fac asta. Nu din necesitate. Nu din datorie. Nu din teama.
Vroiam sa fiu acolo.

Pentru ca vrei sa fii acolo unde este nevoie de tine. Pentru ca vrei sa fii acolo unde ai fost ales. Pentru ca energia si zambetul tau vrei sa conteze pentru cineva.
Beauty needs a witness? Ma asteptau in ziua aceea 100 de martori pentru care m-am imbracat si am plecat de acasa. Am vrut ca in ziua aia sa iubesc.
Am vrut ca in ziua aia sa vars peste fiecare om care trecea pragul un strop de iubire si sa ii multumesc, din priviri, ca exista si ca pentru el/ea am gasit un sens sa ma ridic din pat.

Poate asa invat sa iubesc mai mult.
Poate asa uit sa iubesc un singur om.
Poate asa e dat sa fie.

La sfarsitul zilei nu am asteptat nimic.
Dar m-am intors acasa cu multumirea ca trupul, mintea si inima mea au facut viata unor oameni mai usoara. Chiar si atunci cand s-a stricat aparatul de cafea. Am lipit pe el un bilet cu mesajul: Fac cafea, dar il astept pe doctor sa ma repare  :) (si un smiley mare).

Chiar si atunci cand nu am mai stiut sa parchez Lexusul la loc. Steagurile le-am pus in portbagaj si le-am pregatit pentru weekend.

La sfarsitul zilei am plecat acasa cu un Hybrid.
Nu l-am cerut.
L-am primit cu toata inima in custodie pana duminica si m-am bucurat de el, dar nu am mai asteptat nimic si nu am mai cerut nimic.

Tot ce imi doream vineri dimineata era sa fie nevoie de mine si sa ma lase Dumnezeu sa iubesc.



Good things come to those who LOVE.



No comments: