Tuesday, 11 March 2014

Box în club

Recunosc că întrecerile de tipul „te sparg, te-ndoi” desfăşurate cu mănuşi groase în ring nu m-au pasionat niciodată. Tata se mai uita la gale de box însă doar la cele foarte mediatizate, iar asta pentru că a preferat întotdeauna documentarele cu orori din diverse războaie. Totuşi, respectul meu pentru bărbaţii rezistenţi la arcade sparte şi croşeuri în ficat a fost  la un nivel destul de ridicat mereu.
Însă după seara de vineri pe care urmează să vi-o împărtăşesc, respectul meu pentru pugilişti a crescut considerabil.

Ieşisem cu o gaşcă destul de numeroasă într-un club din Centrul Vechi. Dacă există un singur cuvânt care să descrie specificul cluburilor din zonă, acela e: înghesuiala. Deci indiferent ce ai face eşti permanent lipit de burţi şi buzunare de blugi străine şi trebuie să îţi ceri scuze constant pentru coatele pe care la dai vecinilor dacă te aventurezi să te bâţâi. Iar dacă vrei să scrumezi, speri să nu flambezi pe careva.

Aşa era şi acolo. Nimic nou. Nimic special.

La un moment dat, cineva îmi face semn că lângă noi se află un binecunoscut luptător român de K1, un tip solid cu privirea cruntă.
Ieşise şi el ca tot omul în oraş.

Dansez zglobie pe lângă voinicul care mă priveşte tăios şi mă retrag o idee mai departe  de muntele de muşchi, întrucât am considerat că e mai înţelept să nu risc vreun cot zburdalnic într-un ficat care şi-aşa încasează.

Din spate mă trezesc cu o mână libidinoasă care mă trage de talie (chestie pe care o urăsc organic!) şi un coate-goale maţe-fripte cam cât mine de înalt, la vreo douăj de ani îmi zbiară cu o voce piţigăiată în ureche:
-          Auzi, eşti din Bucureşti?
-          - Da. Sunt din Bucureşti, îi răspund în timp ce încercam nervoasă să mă desprind din strânsoare.
-          - Da unde vrei să fugi, păpuşă?
-          - Ascultă, te aud la fel de bine dacă îmi vorbeşti fără mâinile pe mine. Ia mâna de pe mine!
-         - Ia uite la ea... zise puştiul cu chică strâmbă, insistând să mă ţină de talie chiar dacă eu mă împotriveam vădit.
-          - Tu nu-`nţelegi? Ia mâna de pe mine!

Discuţia se purta la 50 de centimetri de faţa pugilistului, care asista la toată scena.

-         - Auzi, câţi ani ai? Insistă cu tupeu pişpiriul piţigăiat, care ştia cine ne priveşte şi vroia să arate că e bărbat.
Enervată de insistenţa în prostiile pe care mi le debita, îi răspund la mişto:
-          - Sunt de-o vârstă cu maică-ta dar mi-am făcut operaţii estetice.

Pentru o clipă alura individului s-a preschimbat în bulversare şi m-a privit niţel mai atent, probabil în căutarea unor cicatrici pe sub bărbie sau pe la urechi.
Din nefericire îşi revine brusc şi continuă cu acelaşi tupeu:

-         - Aaaa, deci vrei să spui că eşti mai maaaare. Da câţi ani ai, dragă? Zise el, dându-se din nou cocoş
-         - Am 40 până la o sută.
N-a prins gluma, evident, şi îi dă înainte:
-         - Păi şi câţi crezi că am eu?
Îl privesc cu milă, îl mângâi ironic pe obraz şi îi răspund din tot sufletul:
-         - La atitudinea pe care o ai, nu îţi dau mai mult de 17...
Drept răspuns dă din mână cu direcţia clară în sus, foarte mândru. Semn că e mai mare.
A fost rândul meu să îl privesc mai atent în căutarea a niscaiva tuleie de masculinitate adultă şi într-adevăr părea că se bărbierise. Dar prost. Şi se şi tăiase.
-         - Felicitări, să fii sănătos!
-         - Auzi, ai prieten? Nu se lăsa nici mort.
-         - Am. (orice alt răspuns era scos din calcul)
-         - Aaaa, păi şi ce cauţi în club?
Era de o perseverenţă de-a dreptul uluitoare iar textele de genul îi curgeau pe bandă.
Partea tragică e că eu nu fusesem singura martoră la imbecilităţi, întrucât muntele de muşchi văzuse şi auzise tot.
-         - Uite ce e, îi răspund cu speranţa că voi reuşi să închei acest dialog halucinant, dacă tu crezi că nu am ce căuta în club dacă am prieten, înseamnă că nu ne potrivim.
Se băşică tot şi dă din cap iritat, semn clar de nemulţumire.
-         - Aaaa, păi n-ai înţeles nimica, păsărică! Vino încoa să-ţi spun ceva, şi mă trage din nou de talie iar eu mă zbat să mă lase.

În clipa aia, boxerul mă prinde de încheietura mâinii şi îmi smuceşte braţul în aer.

Pân-aici mi-a fost, m-am gândit. Să vezi că sunt prieteni şi namila vrea să mă pună la punct pentru că îi refuz amicul. M-am fleşcăit instantaneu.

Când colo, vânjosul meu îmi trânteşte hotărât: „Ori îi dai tu, ori îi dau eu.”

Îmi ia mâna şi aplică o ditai palma (a mea!!!) peste faţa cocalarului, întorcându-i direcţia spre spate.
Jap!
„Aşa se face.” Îmi explică serios muntele de om, timp în care eu rămăsesem mută de uimire şi admiraţie.
Când în sfârşit reuşesc să mă recompun, îi spun:
-         - Mulţumesc frumos, dar zău, nu e nevoie... Cred că reuşesc să mă înţeleg omeneşte cu puştiul.

N-a mai fost nevoie întrucât pişpiriul care o încasase deja făcea paşi în mulţime, jigărit şi dezorientat.