Monday, 22 April 2013

Fericire eternă

Ori accentul meu de bucureșteancă rârâită și sâsâită bagă omu în ceață, ori unii pur și simplu nu prind glumele...

În urmă cu vreo două seri am coborât la buticul de la colț, împreună cu o prietenă, să-mi iau țigări urmând să mai stau cu ea la discuții nocturne.

Buticul de la colț nu se compară cu celebrul Burgis din copilărie, însă e cam aceeași chestie, găsești di tăte, iar băieții care fac turele prin rotație mă știu: cum intru pe ușă, vânzătorul deja întinde mâna spre raftul de Kent, nu mai e nevoie să mă întrebe.

Așadar intru.
Bună- bună, zâmbet - zâmbet, mâna spre Kent, scot banii și mă întreabă:
- Altceva?
- Eeeeh, niște fericire eternă...

Tipul nedumerit.
- Ce anume?

Eu, convinsă fiind că am vorbit prea încet, îi repet, în glumă:
- Pachetul de țigări și fericire eternă dacă ai, două bucăți.

El și mai confuz, se uită debusolat prin rafturi, apoi iar spre mine:
- Deci, ce anume?

Doamne.....

Mă apropii de tejghea și îi spun rar și răspicat, zâmbind, să se prindă că e o glumă:
- Fericireeeee.... E-TER-NĂ.

El mă privește de parcă vorbesc în chineză. Nu înțelege nimic.

Eu: Adică să fiu fericită mereu, bă!

El: Aaaaaaaaa...

Aha.
Taci că s-a prins.

Și continui: Totuși, dă-mi doar Kent-ul.

Mda.

Nu mai zic că prietena mea care a asistat la tot dialogul se făcuse roșie la față încercând să-și înăbușe râsul în pumni, iar când am ieșit a izbucnit în hohote.

Deh, să-mi mai ardă și altă dată să fiu spirituală.


(Teo, apropo de reacția ta când ți-am spus povestirea aia  shock acu vreo 2 ani: '' în momentul ăla tu mai erai și spirituală...''.
Poate ar trebui să mă las. )

Sunday, 14 April 2013

La colega!

Marţi dimineaţă.
Pe la 7. Cred...
Îmi bâzâie pe noptieră telefonul, făcând să zdrăngăne toate mărunţişurile aruncate pe ea, fix lângă capul meu.
Mă trezesc cu palpitaţii şi ocheanele cât cepele, mă uit la ecran şi mă panichez: trebuia să rezolv urgent nuş' ce chestie importantă....din nou urgent..... să sun când mă trezesc...nu înţelegeam nimic... şi adorm!

Nu ştiu la cât mă culcasem cu o seară în urmă, probabil la o oră din aia pe care nu o recunoşti colegilor de la birou niciodată.

Vreo oră mai târziu începe să urle telefonul ălălalt, din nou zdrăngăne toată noptiera, iar palpitaţii, iar panică, iar ochii roşii.
Opresc alarma şi mă scurg din pat.
Mi-amintesc că trebuia să fac ceva urgent, să sun undeva.
Încerc să funcţionez.

Sun.

''te-ai trezit? tre' să te duci la judecătorie...acolo la sectorul 5...mai întâi la cec, apoi la poştă...timbru...să iei nu ştiu ce...treci pe la birou...am trimis pe mail, vezi acolo... repede-repede că se închide...fuuuuugi, fuuuugi!''

N-am înţeles nimic.

Decât că trebuia să fug de acasă repede-repede că se închide la judecătorie.

Am tulit-o urgent la birou, arătam ca scoasă din sac, chiaună şi bulversată.
Am luat nu ştiu ce hârtii de acolo şi am plecat cu indicaţii clare spre CEC, apoi la poştă, apoi la judecătorie.

În mod normal, tot traseul ar fi durat vreo 10-20 de minute, dar undeva pe la Spitalul Militar m-am pierdut pe străzile alea cu nume de doctori,  de i-am înjurat şi blagoslovit pân' s-a dus dracu' toată medicina undeva între ora 10 şi 11, marţi.

Ajung la judecătorie şi parchez pizdiş în ghereta unui paznic, trântesc un ''vin în 10 min'' pe spatele unui bon de benzină şi-l proptesc în geam.

Înăuntrul judecătoriei n-am fost în viaţa mea, aşa că după uşile alea mari de lemn putea fi orice.
Nici nu mi-era clar ce tre' să iau şi de unde. Vorba poveştii din cartea cu basme ruseşti: ''Du-te acolo nu-ştiu-unde, adu-mi aia nu-ştiu-ce''. Da' repede!

Înăuntru ca-n aeroport. Cu tot cu porţile alea de bipăie la brăţări şi nasturii de la blugi, cu tot cu trecut geanta la scanat, să vadă ăia pe monitor că n-am vreo mitralieră-n poşetă.

Îl întreb pe primu' paznic de unde pot să iau certificatul ăla de-mi trebuia mie. Vorba vine, că mie nu-mi trebuia nimic. Poate un sandwich.
- Păi la ce sector?
Em....
- Staţi să v-arăt.
Şi scot din geanta-mi mitralieră-free hârtiile şi i le pun sub nas.
- A, sectorul 5 domnişoară! Păi o luaţi dvs pe hol înainte, apoi la stânga şi iar la stânga şi iar la stânga şi coborâţi la subsol.

No bun, la subsol am nimerit din pur noroc şi instinct de gps incorporat la biroul care trebuia. Birou, în sensul de încăpere, cameră, că mese de birou (birouri!) erau mai multe înăuntru.
Adică vreo 5.
5 birouri  6 muieri.

Mă duc la prima de lângă uşă.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de unde pot să iau?
Cucoana se uită la mine de parcă o înjuram de mamă şi de tată şi de neamuri şi îi mai şi uram să-i moară câinele în chinuri şi îmi trânteşte un
- La colega...

Mă uit în jur: numa' colege!

O colegă zdravănă, de vreo 100 de kile, cu nasu-n foi bolboreseşte un ''...da' poate închideţi şi uşa că-i curent...''
Taci că asta vorbeşte cu mine!
Ea tre' să fie colega.
Închid veselă uşa şi mă duc la ea.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?

Tot cu nasu-n foi, zice:
- La colega...

Mă duc la al treilea birou, unde DOUĂ colege îşi împărtăşeau cu patos secretele omenirii, întrucât pe mine mă ignorau cu desăvârşire.
Una din ele se îndură şi mă întreabă ce doresc.
Nu mă lasă inima să îi spun că îmi doresc un sandwich şi o porţie de cartofi prăjiţi lângă, să-mi vopsesc maşina şi să mai dorm vreo 4-5 ore, aşa că îi spun şi ei de certificatu' vieţii.
Şi mă întreabă:

- La ce dosar?

Aş fi vrut să-i zic ''Depinde. Ce culori aveţi?'' De unde pana mea să ştiu ce dosar?????
Îi arăt hârtiile şi-mi zice:

- Aaaaa... mergeţi la colega!

Creierii-mi fierbeau, venele mi se zbăteau...

- Doamnă, sunteţi numai colege aici. Dacă mai fac turul biroului încă odată, pe cuvânt că ameţesc şi stau prost cu glicemia în dimineaţa asta. CARE colegă?
- La colega!
Şi-mi indică o duduie care vorbea peste masă cu alt amărât care după figură părea că făcuse şi el turul biroului.
- Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?
- De la asociaţii?
- ...da...cred...da...

- Da, la mine. Aşteptaţi afară.

În creieri aveam furtună, din inimă-mi curgea venin....

Nu mă mai duc la judecătorie în viaţa mea!
A, stai.
Că după ce depun cererea tre' să vin şi chiar să iau certificatu'.

Fuck. That. Shit.