Thursday, 28 March 2013

Ce faci când ţi-e dor

Pentru că am tot fost apostrofată că nu am mai scris nimic în ultima vreme, pentru că am fost întrebată dacă nu am mai ieşit sau dacă nu mi s-a mai întâmplat ceva interesant, iată, scriu!

Da - am ieşit.
Da - mi s-au întâmplat chestii.
Da - s-au suprapus coincidenţe peste coincidenţe menite parcă să-mi taie răsuflarea şi să nu mai înţeleg nimic.

Însă nu despre povestea cu francezii vreau să vorbesc, nici despre cea cu viceprimăriţa pe care am răpit-o din biroul directorului de liceu, nici despre cum m-a lovit pofta de dulce la 11 noaptea la hotel în Craiova (eu, un tiramisu, un restaurant gol şi 3 chelneri), nici despre cum a trebui să fug, efectiv să FUG de un nebun în BOA care îmi spunea că mă iubeşte deşi mă întreba odată pe minut ''cum te intitulezi?''... Nu.

Voi vorbi despre dor.

Nu am chef să fiu veselă, nu am chef să râd şi nu am chef de mişto-uri. 

Pentru că pur şi simplu mi-e dor.

M-am trezit conducând pe străzi ascultând o piesă românească pe care iniţial nu dădeam doi bani...ei bine de data asta făceam stânga la Arcul de Trimf, veneam spre Dorobanţi şi m-am surprins ascultând mai atent ''tu ieşi afară...şi pentru că e vânt aprinzi ţigara-n scară, pui căştile şi te gândeşti pe cine vrei să vezi diseară...''. 

Deodată imaginea a devenit neclară, vedeam şoseaua în ceaţă şi luminile difuze, am clipit, şi toate lacrimile brusc adunate pe gene mi s-au scurs pe pomeţi.

A fost un trigger. Mi-am dat seama că îmi e dor şi că nu mai am cum să ascund asta.

Nu mi-e dor de om, ci de sentimentul ăla călduţ pe care îl ai când ştii că vezi omul ăla mai târziu şi indiferent cum ţi-a mers azi sau ieri te aşteptă ceva bun, cineva bun şi că totul e bine. Mi-era dor nu de persoană, ci de  zâmbetul ăla sincer pe care îl ai pe faţă înainte să vă luaţi în braţe, de mirosul puloverului celuilalt, de liniştea aia din plămâni, din stomac şi din ficatul tău când e lângă tine, de tot OK-ul care se desenează în lume, pe feţele oamenilor, pe blocuri, pe străzi, pe stâlpi, pe maşini, pe cer - totul e OK.

Am tras pe dreapta înainte să ajung la destinaţie şi mi-am şters obrajii cu mâneca puloverului.

Mi-am amintit cum era la un moment dat, cu ani în urmă, când zi de zi ştiam că simpla prezenţă a unui om îmi va face ziua frumoasă şi orice supărare va trece. 
Şi mi s-a făcut dor. 
Priveam şoseaua prin parbriz însă vedeam defapt zâmbetul cuiva, cu ani în urmă, un amestec de soare, ecouri de râsete, şine de tren, miros de mare...nişte amintiri difuze dar calde.


Am tras aer în piept, am schimbat pe Vibe FM, mi-am spus ''fato, tu eşti tare!'', am scos telefonul şi mi-am sunat prietenii: ''Unde petrecem diseară?''

Pentru că asta faci când îţi iese dorul prin ochi, lichid şi sărat.

Nu recunoşti nimic, maschezi tot, schimbi postul de radio şi te laşi distras urgent de orice altceva.

Uneori mai uiţi...