Tuesday, 24 December 2013

Dear Santa,


I could ask for a sport car, a phone, a sweater or any other random girlish stuff.
But you see, I don't really want all that.

Dear Santa, please be kind and if I can bring a smile on people's faces, bring one on mine.

What I wish for is a thought.
On Christmas morning.
A short, friendly message to open my eyes to, that says:
,,Good morning playful one, have yourself a merry little Christmas!"

I definitely deserve it as I've been good all year.
Well, sort of... :)

Sincerely,
A.

Monday, 23 December 2013

wordporn



Întinde lent mâinile spre taste, ca și cum i-ar picura cuvintele de pe vârfurile degetelor. Privește foaia albă mușcându-și buzele și mângâie  toată tastatura de sus, ușor, până jos.
Își lasă ochii spre mâini iar genele îi poftesc languroase la umbrele din jurul butoanelor cu colțuri rotunjite... făcute parcă pentru a fi iubite mai atent cu degetele.

Înconjoară în cercuri  lascive, fără grabă, împrejurul tastelor apoi își lasă mâinile să îi alunece încet, ca pe apă, învelind toată tastatura cu palmele reci.
E caldă.
Mmm...

O simți?
Hai, atinge-o. Numai puțin.
Simte-o doar odată cum e.

Acum depărtează mâinile ușor și cuprinde-i coapsele.
Simți? Dedesubt e și mai cald.
Ține mâinile.

Încheie preludiul cu o ultimă privire impertinentă, sugerându-i din ochi ce o așteaptă..

Acum poți să dezbraci tastatura brutal de haine, să o trântești de perete și să îi săruți gâtul și clavicula cu pofta unui nebun. Să îi strângi părul în pumni, apăsând fiecare literă cu același nesaț, să îi frămânți rotunjimile și să te răzbuni pe ea cu sete.

Iar la final las-o să-ți soarbă pervers toate cuvintele... unul. câte. unul....
Ea se linge pe buze.

Iar tu zâmbești.
:)

Perversule...


Sunday, 22 December 2013

Karma is a bitch

Cât era ceasul când am plecat?
5 jumate dimineața să fi fost?
Nu mai știu...

Am condus spre casă cu un zâmbet amuzat, ușor ironic pe față, bufnindu-mă râsul din când în când.
Ți-am ascultat fiecare cuvânt, sprijinindu-mi cotul pe spătarul canapelei sub pătura colorată.
Puțin câte puțin am golit cana cu ceai, timp în care am privit de partea cealaltă a baricadei la tine, pentru prima oară.
Și mi-ai povestit:

Începusei să te îndrăgostești.
Era o gagică mișto și ați avut scânteia aia.
AIA.
Cuvintele curgeau, timpul nu vă ajungea, ei îi străluceau ochii, ție îți plăcea, ei îi plăcea, începea să se aprindă, tu la fel... Până când brusc: s-a retras!

A fugit.

Ai înțeles ceva?
N-ai înțeles nimic.

Cum. De ce. Ce s-a întâmplat. Nu înțelegi de ce.

Te gândești la ea. Verifici facebookul. Interpretezi ce postează. Numeri zilele de când nu ați vorbit. Te gândești la ea. Ai vrea să insiști dar nu știi dacă are rost. Vrei s-o surprinzi cu ceva mișto. Vrei s-o faci să se răzgândească. Vrei s-o faci să creadă în ,,What if” cu tine.
Ai câteva zile libere și ar fi fost atât de mișto să le petreceți împreună, însă ea și-a făcut alte planuri fără tine.
Sucks, doesn't it?

Empatizez cu tine și îmi este cunoscut ce ți se întâmplă. E nasol. Bulversant și frustrant.
Sunt un ascultator bun și am un umăr pe care poți să îți așezi ofurile, te încurajez și te îmbărbătez, îți spun cum gândim noi femeile însă... dă-mi voie, acolo ascuns sub un zâmbet înțelegător și compătimitor să îmi bată inima un singur beat mai tare, pentru o secundă. O singură secundă, când nu te uiți la mine, lasă-mă să te privesc cu colțurile buzelor arcuite în sus și dă-mi voie să gândesc asta, numai pentru o secundă:

,,Vezi cum e?”

Friday, 20 December 2013

Trigger

Dimineață gri și rece.

Se întoarce acasă încă tușind de la răceală.
I-a fost frig azi-noapte.

S-a refugiat la el ca să uite.
S-au uitat la un film (mă rog, jumătate, pentru că mai mult nu i-au ținut nervii), au lăsat paharele cu băutură aproape pline pe masa din fața televizorului și s-au uitat la clipuri pe youtube până au adormit.

Dimineață în drum spre casă nu se gândea decât la pâine prăjită cu unt și un ceai fierbinte.

Acasă e cald iar mașina de spălat toarce pe fundal.

Își ia cana cu ceai roșu din bucătărie și se duce în cameră.
Geanta de laptop se sprijină pe cizme undeva lângă fotoliul pe care sunt aruncate niște pălării și fulare, pe birou a lăsat feohnul printre sticle de parfum, brățări, o cutie de bomboane și crema de corp. Încărcătorul e uitat în priză, pe jos, lângă căști iar pe cărțile de pe noptieră sunt ochelarii de soare; pe spătarul scaunului: blugii și puloverul.
În ce hal am lăsat aici când am plecat... 
Uite ce e și pe pat.

Și-a aruncat acolo paltonul, lângă bonurile pe care le-a scos aseară din geantă când a întors-o cu susul în jos, pe fugă. Sertarul cu șosete este scos cu totul din dulap și trântit pe pat lângă cutiile cu bijuterii din care alunecă brățări cu perle, cercei, inele, lanțuri și închizători încâlcite unele în altele într-un haos colorat și strălucitor.
Clar, azi fac curat.

Întinde mâna spre bijuteriile de pe pat să le strângă și vede: pe satinul cutiei de bijuterii alunecă în liniște zalele acelea metalice, dreptunghiulare. Și-a scos-o de la mână în urmă cu câteva zile.

Iar acum și-a amintit.

Sunday, 8 December 2013

The thrill is gone


Nu te-ai schimbat deloc.
Ești exact la fel și mă privești așa cum ai făcut-o de fiecare dată.

Vorbește-mi despre cum era odată, despre jocul care ne-a pus pe jar în noaptea aceea de vară, despre cum ardeam, despre fuga în mașină, despre răsăritul pe ponton, despre viața ta complicată și nebunia mea de atunci.
Vorbește-mi despre toată vâltoarea din trecut, despre cum am renunțat la principii, despre sticlele de vodka golite până dimineață, despre suspansul de atunci, adu-mi aminte cum eram odată.

Mă chemi cu aceleași cuvinte. Aceleași fraze cu același subînțeles.

Însă de data asta ceva s-a schimbat.
Nu știu să îți spun ce.

Hai să dau vina pe mine, e mai ușor așa: m-am schimbat eu. 
Nu mai ard.
Sau tu ai rămas fără chibrite...

Hai să ne vedem ca să fumăm o țigară împreună și să vorbim. 
Doar să vorbim.
Te voi asculta și mă vei asculta.
Spune-mi vorbe înțelepte așa cum ai făcut mereu și înțelege-mi vârsta.
Spune-mi că și tu ai trecut prin asta când erai de vârsta mea.

Am știut mereu că nu îmi vei purta pică pentru nimic, indiferent ce ar fi.

Hai să râdem de absurdul situației și să fim oameni.

Sting țigara, te sărut pe frunte și îți mulțumesc pentru companie.

Știam că ai să mă înțelegi și pentru asta îți mulțumesc.

Tuesday, 26 November 2013

A fantasy

So here I am.
It's that moment I've been waiting and dreading long before I knew it would actually be true.
You're gone and the first snow started falling outside as you were taking off.
I'm watching it through the glass of wine that Mr. Cohen is sharing with me. He opened up a bottle and told me: "Do not say this moment was imagined, do not stoop to strategies like this."
Be my white paper and let me pour the idea of you in this fantasy. I will do it slowly. Tenderly. Like I'd pour the wine.

I've been subconsciously, secretly, foolishly and shamelessly wishing you would somehow restore my faith in fantasies and surprise me by coming here.
That you would suddenly appear in a place you knew I would be at a given time.

I dream of how my knees would weaken and I couldn't even look you in the eyes so that I could keep it together, pinching myself in speechless dazzle...

But you would really be there. With your scent and your whole being.
In front of me.
Waiting for me at the table.
Watching in amusement how the ground shakes underneath my feet in disbelief.
You would drink tea and I would hide my face behind the cup, shying away from your eyes because you caught me off guard.

...I would burry my nostrills in your shoulder to believe that you're here, melting piece by piece, minute by minute in your halo.
Would we act like strangers? Would I be distant?
Would we be warm? Would you hold me close?
Maybe I will never know.
Maybe I already do...

I would take you where the streets have no name in the night, just to get lost somewhere with you in a secret place we've both been before in the mind, yet never actually together.

But here we are now.
For real.
So real it feels illusive.
Hearts racing in the dark, blood pumping in my chest.
I would take an instant to watch your glare in the night's light as I lean against the window above the city.
I would drink it all in... the sweet pain of lust along with your warmth in my arms. Your hands locked in my hair and my breath lingering on your skin. Pulling you closer to my mind, to the beat of my soul, to all the unspoken words I could never tell you, bursting out of me now through each pore of my skin.

You would be for once on the same time zone with me, passing away another sleepless night by my side, yet this time holding me close and sealing my lips with silence.
Would you really be there? Lost with me in a room we knew we shouldn't be in, drawn by the forbiden itself, by the growing burning inside the veins, stealing each second of the dark, biting it away in kisses that couldn't feed such hunger. I would melt away in a serenity I forgot I ever knew. You would burst me up in flames I would burn you with, only to end up flowing in silent waters of ease... The fog would cover us, trying to hide us from the morning and the end of a night about to become a memory already.

After all of it I'd be wondering if it was ever real or not.

Yet there it is: a piece of you wrapped around my wrist. A constant reminder of you each and every second till I will bring it back.

I would write it all just for the sake of an impossible story.

"I like to write about the possibility of us everywhere, anywhere if only to make it possible somehow, some way, even if there was never a possibility for us to begin with."

Tuesday, 19 November 2013

Sunt o hateriță

Exact.
O hateriță.

De ce? Pentru că mi s-a făcut lehamite de toate pozele alea cu citate din bloguri românești și textele ,,de profunzime” despre viață și amor.

Bă, mă lași...

Nu am absolut nimic cu scriitorii în cauză, fiecare e liber să se exprime.

Am ce am cu consumatorii lor.
Cu masa aia care pune botul la articole ieftinuțe și ușor de digerat.

Cu semi-corporatiștii veșnic ocupați și grăbiți care își caută niscaiva hrană spirituală în textele de duzină. Nu au timp să aprofundeze nimic, așa că se refugiază în filosofii de viață semi-preparate, iau o filosofie-șnițel, o bagă la microunde și o înghit ca atare.

Marfă de supermarket pentru toată lumea, la prețuri pentru toate buzunarele. Ba nu. Nici măcar pentru toate buzunarele... Moca!

N-ai decât. Citește texte scurte și facile despre relații, viață și dragoste, dar mi se pare jenant să recunoști în public că ești consumator de așa ceva. Și să le mai dai și share.

Și, băi frate, sunt mulți. Și mândri. Știi cum e aia, că dacă nu e și fudul...

A, și ca să nu fac discriminări, am ceva și cu autorii blogurilor care țin la proprietatea intelectuală pe care o consideră nouă și originală. Țin morțiș să fie citați (cu sursă și link, în pana mea) de parcă ce spun ei acolo ar fi ceva nou.
Nu e nimic nou.
Sunt doar niște rezumate ale unor idei pre-existente, formulate facil pe înțelesul tuturor.

Poate n-ar fi rău să-și arunce ochii pe clipul de mai jos.

(Da, știu, are juma de oră clipul.
Ia un pic mai mult decât un articol tip ,,blogu' lu' Sergiu G. Arsenic”...
Poți să dai skip totuși la 20:50 și să vezi de acolo.)


Saturday, 19 October 2013

Viață de câine

De la o vreme încoace mă trezesc în fiecare dimineață, fără excepție, cu un singur gând in cap: "băga-mi-aș p**a-n ea de viață!".
Fac ochi, caut telefonul cu mâna pe jos să opresc alarma, arunc o privire scurtă pe geam, imi amintesc câte mă așteaptă azi, îmi amintesc situații și evenimente recente și uite așa se naște prima propoziție a zilei: "băga-mi-aș p**a-n ea de viață"...
Zilnic.
Mă scurg din pat și mă târăsc spre baie.
Pe hol ma întâmpină Ron care abia s-a trezit și el. Are ochii încă lipiți de somn, dar se gudură la picioarele mele de parcă a câștigat la loto.
Dă din codița scurtă cu o viteză nebună, își scutură fundul intr-o veselie, tremură tot și mă pupă cu o bucurie fantastică!
Și fix așa e în fiecare dimineață!
Se trezește atât de vesel, de parcă fiecare zi ar fi ajunul Crăciunului sau ziua lui de naștere.

Cum o fi mă să te trezești așa???

 ...mmmda, încep să dezvolt o invidie pe potaie...


 

Thursday, 17 October 2013

S.M.M.

”My mind is craving to spread her legs and get crazy-fucked by ideas and an attitude.”

Seduce my mind.
You've got all the time in the world.

The pressure of seducing my body doesn't exist. Not now. Not here.
Seduce every corner of my mind, every pristine path no one has walked yet. Unravel my dark spots, unravel my weak spots and my twisted ones. Go deeper and deeper, discover the map of my mind and put it over yours. See where it matches.

It's the only way to get to me, it's all we've got.

Nothing but our thoughts.

We might never touch, we might never see each other.
And so we know it's not the basic animal instinct we're playing with here. It's the mind.
Only the mind.

We're not counting on the senses.
Any body-related  strategy is left out. We won't become addicted to each other's body, we won't seduce each other with skilled moves and smooth touches.

Seduce my mind.

Monday, 14 October 2013

Tu hotărăști

Mă aflam undeva prin România cu Teo într-un restaurant, ne pregăteam să comandăm.
Tocmai ne așezasem și răsfoiam nehotărâtă meniul, nu știam încă ce vreau când îmi sună telefonul.
Mama.
Răspund și mă întind cu ea la vorbă minute în șir, vorbind relaxat despre tot felul de chestii, ca între mamă și fiică plecată la drum

În timp ce discutam cu mama chelnerița vine să ne ia comanda. Eu continui să vorbesc la telefon.
Teo  vorbește ceva cu chelnerița, însă nu mă întrerupe nici măcar o secundă și mă lasă în discuția mea în continuare.

Câteva minute mai târziu închid telefonul și iau din nou meniul la răsfoit, dar chelnerița sosise și îmi așeza deja  în față un capucino și un suc de portocale.

Uimită, ridic ochii la Teo care își aprinsese o țigară și o întreb, zâmbind din toată inima: ”Ai comandat tu și pentru mine?”
Ea suflă fumul și îmi răspunde nonșalant: ”Da, că îmi imaginam ce vrei. E ok ce am cerut?”

Dacă era ”OK”???

Era perfect.

Era perfect pentru că a hotărât ea și pentru mine. Era perfect pentru că a luat de pe umerii mei presiunea unei decizii. Era perfect pentru că s-a gândit ce mi-ar plăcea. Era perfect pentru că PUR ȘI SIMPLU m-a scutit de încă o decizie pe care trebuia s-o fac. Era perfect.

M-am uitat la ea și în clipa aia am iubit-o mai mult decât am iubit-o vreodată.
..........................................................................................

Iau decizii în fiecare secundă a zilei, de când mă trezesc până adorm cu gândurile aiurea.
Decid ce să port pe mine, dacă mă machiez sau nu, ce traseu să iau, ce să discut la telefon și la ce oră, stabilesc programe, decid ore, locații, bugete, aleg ce mănânc în pauză, ce aromă să îmi fac ceaiul, în orice context am mereu cel puțin 3 opțiuni din care să aleg, le cântăresc, le analizez și hotărăsc singură ce cred că e mai bine. Decid locuri și ore de întâlnire, activități, subiecte de discuție...

Libertatea de decizie e un lux, însă vine la pachet cu asumarea responsabilității pentru decizia luată. Așa că de fiecare dată când aleg o opțiune iar celelalte pică, am o ușoară strângere de inimă, sperând că am făcut cea mai bună alegere și nu o voi da în bară. Iar asta se întâmplă de când mă trezesc până pun capul pe pernă.

Așa că un gest atât de simplu, într-un context potrivit cântărește mai greu decât orice....

Ia-mi presiunea deciziei de pe umeri.

Hotărăște TU la ce oră ne întâlnim. Hotărăște TU unde mergem. Alege TU masa la care să stăm. Alege TU și pentru mine din meniu. Nu fac nazuri, promit, nu sunt genul. Alege TU un subiect de discuție care să îmi placă. Alege TU un film pe care să îl vedem.
Dă TU telefon pentru rezervare. Vorbește TU cu personalul din baruri, restaurante sau cluburi.

Poate nu toate deodată, dar măcar O DECIZIE, ia-o tu. Ia-mi asta de pe umeri.

Nu mai vreau să o fac eu. O fac tot timpul. Tot timpul. Zilnic. Peste tot.
Nu mai vreau să aleg.
Nu mai vreau să aleg nici măcar pentru mine, darămite ȘI pentru tine.
Nu.
Alege TU.

Wednesday, 25 September 2013

”Ca o bilă roșie pe o tablă de șah” sau ”3d vs. 2d”


 Când eram în școală uram din tot sufletul caietele de matematică, din simplul motiv că dungile alea întretăiate de pe pagini mă enervau cumplit și ideea de a mă încadra în pătrățelele alea drepte și înguste mă limita îngrozitor.

Conformismul, liniile drepte, tiparele, standardele, tipicul... 

Mi-e ușor să înțeleg că niște băieți deștepți le impun și asta cu scopul general de a ține sub control, dar să îți găsești zona de comfort în conformism, să te faci una cu liniile drepte, să iubești tiparele, să te agăți cu disperare de ele... mă depășește și mă seacă.

Nu sunt o rebelă, mi-a plăcut cartea și școala, că altfel mă rădeam în cap pe o parte, mă vopseam roz și ajungeam barmaniță în Vamă, dar de ce un costum negru sau un toc de 4 centimetri e un must pentru seriozitate?
De ce linii drepte? De ce gri? De ce neoane? De ce ventilație artificială?

Hai să rotunjim un pic pătratele astea în care ne baricadăm! Hai să facem conturul cu mov!

De ce să îmi prind părul? De ce să nu port cizme plate înalte? De ce să nu port pălărie?

Limbajul oficial, de lemn, zâmbetele reci și politețurile în exces, lipsa de înflorituri și colorit în exprimare... astea sunt cheile către succes??? Asta trebuie să mâncăm pe pâine ca să ajungem sus?

Și ce înseamnă cu adevărat SUS? 

Un birou cu linii drepte, rece, formal, cu oameni formali, îmbrăcați în linii la fel de drepte? Steaguri pe bețe drepte? Clădiri înalte cu lifturi metalice, izolații fonice și un zgomot surd de la ventilația din tavan în care se pompează aer circulat prin țevi drepte???
Și chit că nu ești un pion în costum negru pe o tablă de șah ci ești ăl mare care ține biciul în mână, TOT o tablă de șah cu pătrate albe și negre ai sub tine... și ghici ce? Ești într-un costum cu linii drepte! Monocrom.
Rece.
Formal.

Spre asta tindem? Asta înseamnă bunăstare și fericire? Asta ne dorim???

Ăsta e modelul???

Sunday, 11 August 2013

Untamed

Driving fast as the sun burns my eyes
My lips are dry and my mind is high,
The man cannot be tamed
He's riding for fortune and fame
And baby that's ok.
The wind is in my hair
The smoke gets in my eyes
I hear the engine roar
As I drive through city lights.
Hear the spanish guitar
The rock'n'roll at the downtown bar
That's where I'll be standing in the dark
My friends know that I'll be fine
There's just something bugging me from time to time...


Monday, 22 April 2013

Fericire eternă

Ori accentul meu de bucureșteancă rârâită și sâsâită bagă omu în ceață, ori unii pur și simplu nu prind glumele...

În urmă cu vreo două seri am coborât la buticul de la colț, împreună cu o prietenă, să-mi iau țigări urmând să mai stau cu ea la discuții nocturne.

Buticul de la colț nu se compară cu celebrul Burgis din copilărie, însă e cam aceeași chestie, găsești di tăte, iar băieții care fac turele prin rotație mă știu: cum intru pe ușă, vânzătorul deja întinde mâna spre raftul de Kent, nu mai e nevoie să mă întrebe.

Așadar intru.
Bună- bună, zâmbet - zâmbet, mâna spre Kent, scot banii și mă întreabă:
- Altceva?
- Eeeeh, niște fericire eternă...

Tipul nedumerit.
- Ce anume?

Eu, convinsă fiind că am vorbit prea încet, îi repet, în glumă:
- Pachetul de țigări și fericire eternă dacă ai, două bucăți.

El și mai confuz, se uită debusolat prin rafturi, apoi iar spre mine:
- Deci, ce anume?

Doamne.....

Mă apropii de tejghea și îi spun rar și răspicat, zâmbind, să se prindă că e o glumă:
- Fericireeeee.... E-TER-NĂ.

El mă privește de parcă vorbesc în chineză. Nu înțelege nimic.

Eu: Adică să fiu fericită mereu, bă!

El: Aaaaaaaaa...

Aha.
Taci că s-a prins.

Și continui: Totuși, dă-mi doar Kent-ul.

Mda.

Nu mai zic că prietena mea care a asistat la tot dialogul se făcuse roșie la față încercând să-și înăbușe râsul în pumni, iar când am ieșit a izbucnit în hohote.

Deh, să-mi mai ardă și altă dată să fiu spirituală.


(Teo, apropo de reacția ta când ți-am spus povestirea aia  shock acu vreo 2 ani: '' în momentul ăla tu mai erai și spirituală...''.
Poate ar trebui să mă las. )

Sunday, 14 April 2013

La colega!

Marţi dimineaţă.
Pe la 7. Cred...
Îmi bâzâie pe noptieră telefonul, făcând să zdrăngăne toate mărunţişurile aruncate pe ea, fix lângă capul meu.
Mă trezesc cu palpitaţii şi ocheanele cât cepele, mă uit la ecran şi mă panichez: trebuia să rezolv urgent nuş' ce chestie importantă....din nou urgent..... să sun când mă trezesc...nu înţelegeam nimic... şi adorm!

Nu ştiu la cât mă culcasem cu o seară în urmă, probabil la o oră din aia pe care nu o recunoşti colegilor de la birou niciodată.

Vreo oră mai târziu începe să urle telefonul ălălalt, din nou zdrăngăne toată noptiera, iar palpitaţii, iar panică, iar ochii roşii.
Opresc alarma şi mă scurg din pat.
Mi-amintesc că trebuia să fac ceva urgent, să sun undeva.
Încerc să funcţionez.

Sun.

''te-ai trezit? tre' să te duci la judecătorie...acolo la sectorul 5...mai întâi la cec, apoi la poştă...timbru...să iei nu ştiu ce...treci pe la birou...am trimis pe mail, vezi acolo... repede-repede că se închide...fuuuuugi, fuuuugi!''

N-am înţeles nimic.

Decât că trebuia să fug de acasă repede-repede că se închide la judecătorie.

Am tulit-o urgent la birou, arătam ca scoasă din sac, chiaună şi bulversată.
Am luat nu ştiu ce hârtii de acolo şi am plecat cu indicaţii clare spre CEC, apoi la poştă, apoi la judecătorie.

În mod normal, tot traseul ar fi durat vreo 10-20 de minute, dar undeva pe la Spitalul Militar m-am pierdut pe străzile alea cu nume de doctori,  de i-am înjurat şi blagoslovit pân' s-a dus dracu' toată medicina undeva între ora 10 şi 11, marţi.

Ajung la judecătorie şi parchez pizdiş în ghereta unui paznic, trântesc un ''vin în 10 min'' pe spatele unui bon de benzină şi-l proptesc în geam.

Înăuntrul judecătoriei n-am fost în viaţa mea, aşa că după uşile alea mari de lemn putea fi orice.
Nici nu mi-era clar ce tre' să iau şi de unde. Vorba poveştii din cartea cu basme ruseşti: ''Du-te acolo nu-ştiu-unde, adu-mi aia nu-ştiu-ce''. Da' repede!

Înăuntru ca-n aeroport. Cu tot cu porţile alea de bipăie la brăţări şi nasturii de la blugi, cu tot cu trecut geanta la scanat, să vadă ăia pe monitor că n-am vreo mitralieră-n poşetă.

Îl întreb pe primu' paznic de unde pot să iau certificatul ăla de-mi trebuia mie. Vorba vine, că mie nu-mi trebuia nimic. Poate un sandwich.
- Păi la ce sector?
Em....
- Staţi să v-arăt.
Şi scot din geanta-mi mitralieră-free hârtiile şi i le pun sub nas.
- A, sectorul 5 domnişoară! Păi o luaţi dvs pe hol înainte, apoi la stânga şi iar la stânga şi iar la stânga şi coborâţi la subsol.

No bun, la subsol am nimerit din pur noroc şi instinct de gps incorporat la biroul care trebuia. Birou, în sensul de încăpere, cameră, că mese de birou (birouri!) erau mai multe înăuntru.
Adică vreo 5.
5 birouri  6 muieri.

Mă duc la prima de lângă uşă.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de unde pot să iau?
Cucoana se uită la mine de parcă o înjuram de mamă şi de tată şi de neamuri şi îi mai şi uram să-i moară câinele în chinuri şi îmi trânteşte un
- La colega...

Mă uit în jur: numa' colege!

O colegă zdravănă, de vreo 100 de kile, cu nasu-n foi bolboreseşte un ''...da' poate închideţi şi uşa că-i curent...''
Taci că asta vorbeşte cu mine!
Ea tre' să fie colega.
Închid veselă uşa şi mă duc la ea.
-Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?

Tot cu nasu-n foi, zice:
- La colega...

Mă duc la al treilea birou, unde DOUĂ colege îşi împărtăşeau cu patos secretele omenirii, întrucât pe mine mă ignorau cu desăvârşire.
Una din ele se îndură şi mă întreabă ce doresc.
Nu mă lasă inima să îi spun că îmi doresc un sandwich şi o porţie de cartofi prăjiţi lângă, să-mi vopsesc maşina şi să mai dorm vreo 4-5 ore, aşa că îi spun şi ei de certificatu' vieţii.
Şi mă întreabă:

- La ce dosar?

Aş fi vrut să-i zic ''Depinde. Ce culori aveţi?'' De unde pana mea să ştiu ce dosar?????
Îi arăt hârtiile şi-mi zice:

- Aaaaa... mergeţi la colega!

Creierii-mi fierbeau, venele mi se zbăteau...

- Doamnă, sunteţi numai colege aici. Dacă mai fac turul biroului încă odată, pe cuvânt că ameţesc şi stau prost cu glicemia în dimineaţa asta. CARE colegă?
- La colega!
Şi-mi indică o duduie care vorbea peste masă cu alt amărât care după figură părea că făcuse şi el turul biroului.
- Fiţi amabilă, un certificat d-ăsta (de care-mi trebuia mie), de la dvs?
- De la asociaţii?
- ...da...cred...da...

- Da, la mine. Aşteptaţi afară.

În creieri aveam furtună, din inimă-mi curgea venin....

Nu mă mai duc la judecătorie în viaţa mea!
A, stai.
Că după ce depun cererea tre' să vin şi chiar să iau certificatu'.

Fuck. That. Shit.

Thursday, 28 March 2013

Ce faci când ţi-e dor

Pentru că am tot fost apostrofată că nu am mai scris nimic în ultima vreme, pentru că am fost întrebată dacă nu am mai ieşit sau dacă nu mi s-a mai întâmplat ceva interesant, iată, scriu!

Da - am ieşit.
Da - mi s-au întâmplat chestii.
Da - s-au suprapus coincidenţe peste coincidenţe menite parcă să-mi taie răsuflarea şi să nu mai înţeleg nimic.

Însă nu despre povestea cu francezii vreau să vorbesc, nici despre cea cu viceprimăriţa pe care am răpit-o din biroul directorului de liceu, nici despre cum m-a lovit pofta de dulce la 11 noaptea la hotel în Craiova (eu, un tiramisu, un restaurant gol şi 3 chelneri), nici despre cum a trebui să fug, efectiv să FUG de un nebun în BOA care îmi spunea că mă iubeşte deşi mă întreba odată pe minut ''cum te intitulezi?''... Nu.

Voi vorbi despre dor.

Nu am chef să fiu veselă, nu am chef să râd şi nu am chef de mişto-uri. 

Pentru că pur şi simplu mi-e dor.

M-am trezit conducând pe străzi ascultând o piesă românească pe care iniţial nu dădeam doi bani...ei bine de data asta făceam stânga la Arcul de Trimf, veneam spre Dorobanţi şi m-am surprins ascultând mai atent ''tu ieşi afară...şi pentru că e vânt aprinzi ţigara-n scară, pui căştile şi te gândeşti pe cine vrei să vezi diseară...''. 

Deodată imaginea a devenit neclară, vedeam şoseaua în ceaţă şi luminile difuze, am clipit, şi toate lacrimile brusc adunate pe gene mi s-au scurs pe pomeţi.

A fost un trigger. Mi-am dat seama că îmi e dor şi că nu mai am cum să ascund asta.

Nu mi-e dor de om, ci de sentimentul ăla călduţ pe care îl ai când ştii că vezi omul ăla mai târziu şi indiferent cum ţi-a mers azi sau ieri te aşteptă ceva bun, cineva bun şi că totul e bine. Mi-era dor nu de persoană, ci de  zâmbetul ăla sincer pe care îl ai pe faţă înainte să vă luaţi în braţe, de mirosul puloverului celuilalt, de liniştea aia din plămâni, din stomac şi din ficatul tău când e lângă tine, de tot OK-ul care se desenează în lume, pe feţele oamenilor, pe blocuri, pe străzi, pe stâlpi, pe maşini, pe cer - totul e OK.

Am tras pe dreapta înainte să ajung la destinaţie şi mi-am şters obrajii cu mâneca puloverului.

Mi-am amintit cum era la un moment dat, cu ani în urmă, când zi de zi ştiam că simpla prezenţă a unui om îmi va face ziua frumoasă şi orice supărare va trece. 
Şi mi s-a făcut dor. 
Priveam şoseaua prin parbriz însă vedeam defapt zâmbetul cuiva, cu ani în urmă, un amestec de soare, ecouri de râsete, şine de tren, miros de mare...nişte amintiri difuze dar calde.


Am tras aer în piept, am schimbat pe Vibe FM, mi-am spus ''fato, tu eşti tare!'', am scos telefonul şi mi-am sunat prietenii: ''Unde petrecem diseară?''

Pentru că asta faci când îţi iese dorul prin ochi, lichid şi sărat.

Nu recunoşti nimic, maschezi tot, schimbi postul de radio şi te laşi distras urgent de orice altceva.

Uneori mai uiţi...

Monday, 25 February 2013

Fix atunci? Fix acolo?

(singurul motiv pentru care îmi permit să scriu asta e pentru că sunt ferm convinsă că persoana în cauză nu mă citeşte, nu m-a citit şi nici nu mă va citi în viitorul apropiat. So here it goes!)

Este incredibil cum unele lucruri se aranjează de la sine!

Uneori în bine, uneori în rău şi alteori în....ciudat.

Sunt sigură că toţi aţi trecut cel puţin odată prin ce am trecut eu şi am de gând să povestesc în continuare.
Mă refer la momentele de dilemă când te afli cu telefonul în mână şi vrei să suni, ba nu vrei să suni, vrei să trimiţi mesaj, ba nu vrei să trimiţi mesaj...VREI dar ştii că nu e bine....şi totuşi VREI, dar dacă o faci îţi calci pe inimă.

Şi uite aşa am ţinut-o toată seara de vineri. Strângeam telefonul în mână şi îl frământam de l-a luat naiba...ba îl băgam în geantă, ba îl scoteam, fumam ţigară de la ţigară numai să NU dau niciun semn de viaţă spre numărul ăla.

E clar că mintea mi-a fost doar în partea aia toată seara, şi m-am abţinut cu stoicism!

Mândră de mine că am rezistat în muzica tare care mă îndemna să-mi fac curaj, şi luminii obscure din bar, şi pornirii mele de a-mi călca pe mândrie şi orgoliu, am plecat din bar şi mi-am zis că dacă am rezistat până atunci, voi fi tare în continuare.

Aşa că iată-mă plecând de acolo, urmând să mă întâlnesc cu alţi prieteni.

Între timp rămân fără ţigări şi traversez la magazinul de vis-a-vis de club să-mi iau un pachet.

Intru.
Mă duc direct la casă şi văd la coadă câţiva oameni, pe care îi aştept să achite şi să plece.
Ridic privirea să le observ feţele:

La casa de marcat tocmai îşi cumpăra ţigări persoana în cauză!

.......................................................................................

Sunday, 24 February 2013

Pe tocuri in service.



Ieri seara am iesit la o cafea cu o prietena, insa inainte sa ajungem intr-un loc calduros si primitor, am facut o oprire intr-un loc nu tocmai “ladies-friendly. Mai exact: in service.
Trebuia sa-mi iau masina de acolo si sa termin toata povestea cu mecanici, tehnica, electrica si alte dracovenii menite sa-mi toace nervii uite-asa..uite-asa!!!

Scopul principal din seara aia era rendez-vous-ul cu prietena mea, asa ca mi-am tras cea mai noua pereche de tocuri in picioare (care, intre noi fie vorba, sar binisor de 10-12 cm) fara sa iau in calcul “ambientul” de service, baltoacele si pamantul care vin la pachet in locatii de genul...

Asa ca iata-ma pe la 7 seara, coborand din masina prietenei mele in curtea service-ului si topaind printre baltoace, noroi, pietris, bolovani si anvelope uzate ca o zana...

Deschid usa service-ului, toti mecanicii in salopete intorc capul spre mine cu un zambet in coltul gurii, eu ma uit dupa seful grec ca sa-i cer cheile, nu ma uit pe ce calc si...

pun piciorul pe pragul ingust, glezna mi se indoaie in exterior, tocul mi se prinde in prag, corpul meu o ia inainte...zdrang, poc...bum, trosc...usa se da de perete, in picaj ma agat de clanta  cu o miscare a la Neo din Matrix, par in aer si de toate... si ma prind de usa!

“Bag pla-n tocuri!’’ si “vreau cheile de la ford!” e tot ce am mai putut sa zic, in timp ce ma repuneam in pozitie verticala, acolo in pragul usii de la service, cu o echipa de mecanici acum veseli nevoie mare.

............................

Singura parte buna e ca mecanicii s-au mobilizat imediat sa-l caute pe sef cu cheile mele, ba chiar unul mai dolofan s-a oferit sa ma conduca la masina, nu cumva sa-mi rup gatu’ prin craterele din curte.
I-am zis “Mersi nene, esti amabil, da’ nu-i nevoie’’

Data viitoare iau bocancii.
Da’ ma-ndoiesc ca vor fi mai de folos :)

Monday, 18 February 2013

Dragoste în Centrul Vechi

Ei bine, da, dragostea îşi are sediul în Centrul Vechi.

Aşa cum e ea, anemică, puţină, trecătoare, pe fugă, beată, incorectă, intensă... o găseşti acolo, în toate hainele ei.

Uită-te mai bine: fetele alea 3 care dansează uitându-se în jur ce caută?
tipii cu ochelari şi cămaşă care privesc, cu o bere în mână, sprijiniţi de bar ce caută?
tipa care plânge în faţa unui club cu telefonul în mână...cam ce motiv are?
două prietene la o masă în Les Bourgeois despre ce vorbesc?
mesajele pe care le primeşti sâmbătă noaptea ce substrat au?
complimentele făcute unei gagici frumoase ce scop au?
Jennifer care vinde trandafiri pe ce mizează?
momentul când îţi iei prietenii cu tine într-un club anume ca să-l vezi pe el/ea care ştii sau bănuieşti sau speri că e acolo...ce sens are?
concertele la care mergi de dragul cuiva, vinul băut în doi într-o seară de vară...ce rost are?

Toate sunt cauza sau au ca scop o formă sau alta de dragoste. Greu concept!

Chit că vrei să te îndrăgosteşti, eşti îndrăgostit, gelos, trădat sau pe cale să-ţi găseşti jumătatea (chiar şi pentru câteva minute) în Centrul Vechi lucrurile se învârt în jurul dragostei. Repet: puţină, scurtă, trecătoare, intensă, interzisă, cum o fi ea tot aia e.
Iar Centrul Vechi e locul în care o văd în toate hainele ei posibile, la tot pasul...


Monday, 4 February 2013

J'aimerais

J'aimerais te rencontrer, par hasard, un soir dans un cafe...
Nous ne devront pas parler de tout, j'aimerais seulement te voir...par hasard.

Ça sera tellement palpitant pour tous les deux, n'est pas?


Thursday, 31 January 2013

Îţi doresc soare




Sunt oameni pe care îmi doresc să nu îi fi cunoscut niciodată.

Şi zic asta pentru că sunt o egoistă şi o sentimentală şi pentru că acum sufăr. Nu pentru că mi s-a făcut vreun rău sau vreo nedreptate ci dimpotrivă.
Sunt oameni care au apărut în viaţa mea (şi în vara mea) din senin şi care au adus atâta bunătate şi veselie cu ei încât acum, când pleacă, îmi doresc să nu îi fi cunoscut deloc.

Da scumpa mea, despre tine e vorba.

Nu ştiu când şi cum m-am ataşat de tine aşa de tare... 
Să fi fost când Teo conducea în Constanţa şi tu ne ghidai la telefon să ajungem la tine? Să fi fost când ţi-am umplut holul de sclipici auriu când mă machiam stând turceşte pe gresie în faţa oglinzii (pentru că băile erau ocupate de băieţi)? Să fi fost când m-ai aşteptat la mare cu pancarta cu ''Taz''? Sau poate când nu te lăsam să adormi, ascunse acolo în acelaşi pat sub pătură, când îţi povesteam câţi fluturi aveam în stomac pe vremea aia?
Sau poate când am făcut baie în mare în octombrie, pe o plajă pustie?
Sau când m-ai trezit din somn cu ''Loredana - Bună seara iubito'' pentru că ştii cât de mult îmi place?
Să fi fost în seara aia în port cu Rubicon şi luna plină? Sau poate în Cazino... Sau la Edith Piaf ?

Nu-mi dau seama când...

Cert e că bunătatea din ochii tăi, compasiunea cu care alini dureri, veselia când dansezi şi de care m-am bucurat un timp, offffff, atât de scurt, vor lăsa un gol în urmă pe care nu îl bănuieşti.

Poate de aceea prima reacţie pe care am avut-o când mi-ai spus că pleci (mi-aduc bine aminte: aveam rochia cu buline pe mine, tu purtai cămaşă, eram înconjurate de gadget-uri şi pereţi albaştri, într-o dup-amiază de toamnă) a fost o fâsâială. Trebuie să ştii că am simţit cum mi se taie picioarele, cum mi se scurge sângele din corp. Am plecat şi m-am întors o oră mai târziu.

În ora aia nu am scos un cuvânt. Am vizualizat toată viaţa care te aştepta, toate locurile, toţi oamenii care urmau să se bucure de privilegiul de a te cunoaşte pe tine. Încercam să mă obişnuiesc cu ideea că pleci. Refuzam să cred că asta se va întâmpla.

Pe de o parte îţi invidiam curajul că o faci, pe de alta îmi venea să te iau de mână să-ţi spun: nu te duce, rămâi.

Mi-eşti dragă şi îmi vei lipsi.

Pentru că nimeni nu va înţelege care e ideea cu ''Cristi Enache under dă duş'', care e ideea cu copii cu părul creţ, care e ideea cu piciorul, chiuveta şi clanţa, care e ideea cu canapelele de la Vodafone, La petit robe noire şi tot felul de alte mărunţişuri cărora numai tu şi cu mine le ştim înţelesul.

Aşa cum a mai scris cineva despre tine: îţi doresc soare!

Şi voi fi acolo cu tine, în gând, când te vei ridica deasupra norilor, dedesubt va ploua însă tu vei vedea cerul albastru şi soarele. În momentul ăla să ştii că mă bucur pentru tine cu tot sufletul şi chit că nu te mai întorci pentru că crezi că nu ai de ce... cineva aici în România se gândeşte cu drag la tine şi te va strânge în braţe cu dor când te va revedea...

Te rog, nu te necăji, nu asta îmi doresc.

Te aşteaptă ţări exotice, plaje calde, piele bronzată, vârfuri de munţi privite de deasupra, străluciri incredibile,  oraşe agitate, fusuri orare schimbate, continente şi oameni extraordinari şi le meriţi şi le vei avea şi te rog, bucură-te de ele cu fiecare por şi savurează-le până la ultima picătură!

Conquer this fuckin' world!

Wednesday, 30 January 2013

Declaraţii de dragoste în baie

O bună parte din orele unei zile le petrec departe de casă, în spaţii destinate publicului larg şi mai puţin larg, şi îmi este dat să fiu martoră la tot felul de ''evenimente'' mai mult sau mai puţin mondene.

În ultima perioadă, nu ştiu cum s-a făcut, dar s-au aglomerat în câteva zile îngrijorător de multe ''evenimente'' cu copii. Şi când spun ''evenimente'' mă refer strict la faze cu părinţi şi copii în băile din spaţiile publice de care vorbeam mai sus.

Simt nevoia să fac o mică precizare: nu am fost niciodată genul ĂLA de femeie care se topeşte toată şi scoate sunete de leşin de plăcere când îi intră în raza vizuală vreun copil: ''Awwww...uită-te la el cât de duuuulce eee...''. 
Nu. 
Mă lasă rece. 
Orice copil.

A nu se înţelege greşit, voi fi cea mai grozavă mamă din lume şi îmi voi iubi puiul ca pe ochii din cap şi-l voi alinta şi-l voi pupa şi-l voi plimba şi-l voi răsfăţa şi va fi puiul mamei şi nimeni şi nimic nu se va atinge de ce-i al meu, că dracu' l-a luat pe ăla care-mi supără puiul.
Însă momentan nu ticăie niciun ceas, nu sună nicio alarmă... aşadar pietonii de-a buşilea, călătorii de cărucior şi în general toţi stimaţii reprezentanţi ai dinţilor de lapte nu mă excită de nicio culoare.

Aşadar, iată-mă în ultimele zile, mânată de nişte presante nevoie fireşti (pipi, mai exact) în baie, şi din păcate nu acasă. 

Din cabina de alături se aude o voce de femeie uşor isterizată:
''Stai, mamă! Ţine-te de mine şi hai fă mai repede''
Voce de copil: ''Maaaami dar nu-mi mai vine!''
Mama (deja crizată): ''păi şi de ce ai mai zis că vrei la pipi????''
Trosc, poc, zdrang, fâş... Pot doar să sper că ăsta era plodul cocoţat pe toaletă, dat jos de mă-sa şi îmbrăcat la loc.

Altă dată, de data asta o mamă cu doi plozi.
''Ştefănuţ! Ştefănuţ, stai aici şi nu te mişti cât timp face Andrei şuşu, m-ai înţeles? Aici stai!''

Am bănuit că mama a intrat cu unul din băieţi în cabină, celălalt fiind lăsat liber prin toaleta femeilor. Din cabina mea unde mă credeam ferită de orice pericol, un spaţiu propice pentru un ''şuşu'' liniştit, deodată văd pe uşa din geam mat o siluetă cam de un metru agăţându-se de clanţă şi încercând să intre peste mine.

Momentul ăla când tre' să te opreşti la jumate şi simţi că-ţi bubuie vezica şi te uiţi cu groază la uşă dacă ai închis-o şi te gândeşti că intrusul găseşte vreo metodă să dea buzna peste tine şi că dă uşa de perete şi zbiară: ''haHAA!! Faci pipi! Te-am prins!''

Aşa că strig: ''E ocupat!''
Degeaba. Clanţa rotundă a uşii de la cabina mea e mega interesantă, iar Andrei cu mami încă nu au terminat şuşu în cabina de lângă.
Doamne, de ce mi se întâmplă asta mie?

Slavă cerului, mami iese şi îi strigă: ''Ştefănuţ! N-ai voie acolo! Nu ţi-am zis să stai aici? De ce nu m-asculţi?''
Şi deodată silueta de-un metru se dezlipeşte de uşa mea şi pleacă la mă-sa întrucât era rândul lui.

Altă dată am nimerit în baie într-un moment cât se poate de greşit unde două mame posesoare fiecare de câte un copil...îşi...ăăăăm, cum să zic... finalizau întregul ritual de ştergere-copil-la fund în afara cabinelor destinate acestui eveniment. 
Amândouă. 
În acelaşi timp. 
Da, pe hol. Nădragi în vine şi de toate.

M-am blocat.

Efectiv m-am blocat. 

Enervată la culme de întâlnirile dese şi, ce-i drept, nedorite cu personajele astea, când în sfârşit am crezut că le-am văzut şi le-am auzit pe toate în ceea ce priveşte discuţii mame-copii în toaletă, iată-mă din nou în acelaşi spaţiu destinat uşurării vieţii când prind cea mai originală discuţie de genu':

mama: - ''  Nu pui mâna pe vas, da?''

copilu':  - '' Nu mami. Mă ţii bine, da?

 -''Da, da''

pşşşşşşşşşş....şşşşş....

copilu': ''Mami?''

- ''Da''

şşşşşşş...pşşşşş.şşşşşş......

copilu': ''Mami, te iubesc''

pşşşşşş...şşş.şşşşş.......

- ''Şi eu te iubesc! Ai terminat?''

....şşşşş...ş..ş...ş.

Soundtrackul susurător se opreşte şi 
copilu' strigă vesel: ''Da!! Hai să ne splălm pe mâini mami!''

Nah, când te taie s-o spui, o spui, nu te mai ţii!

Sunday, 20 January 2013

Ghipsul prietenei mele

Eeeee, şi uite aşa era cât pe ce să-mi încep anul 2013 cu un ghips montat obligat-forţat pe un membru mai puţin norocos, însă lenea din dotare de care dispun m-a salvat de o întâlnire care se anunţa departe de a fi prietenoasă.

Nu vă închipuiţi că sunt vreo bravă şi că m-am apucat să iau la târşâit pârtiile mioritice, pentru că aşa cum am menţionat acişilea la început, în binecuvântata-şi-binevenita-Doamne-de-nu-s-ar-termina vacanţă de iarnă am fost la munte, dar lenea a fost mai fioroasă decât cheful meu de a mă urca pe schiuri şi m-a ţintuit de pat.

Aşa că mi-am lăsat cea mai bună prietenă să-şi belească mâna stângă fără s-o acompaniez în băltoacele cu noroi, aparent oaze de odihnă pentru snowboarderi mai puţin iniţiaţi în tainele pârtiei cu gheaţă.
Doar am ajutat-o să-şi dea jos nădragii decoraţi în stil ART-NoroiVEAU că săraca mieuna şi chiţăia de mama focului cu lăbuţa stângă umflată ca un caltaboş, atârnată de-o curea verde trecută pe după gât.

Întorşi în Bucureşti, bine ''aerisiţi'' (vorba vine, că numa' aer de munte n-o fost acolo) şi intraţi în noul an cu gânduri mari, prietena mea se gândeşte c-ar fi bine să-şi monteze mâna la loc.
Eventual.

De aceea mă sună într-o dimineaţă, tot să fi fost trecut de orele 14, şi mă invită cu dumneaei la urgenţă să-şi repare aripioara.
Lenea de care vă vorbeam îşi face acum intrarea în scenă şi cum abia făcusem ochi şi încercam să-mi aduc aminte în ce zi suntem, o refuz galant pe motiv de lipsă chef şi îi urez petrecere frumoasă alături de amicul ei cu dread-uri ce urma s-o însoţească. Viitor medic, de altfel.

Spre seară ne hotărâm că ghipsul proaspăt montat e motiv de bucurie şi tre' sărbătorit cum se cuvine, aşa că ne adunăm câte unul, câte doi, până am umplut vreo 3 mese într-un club din Centrul Vechi să udăm ghipsul fetii cu vodka şi voie-bună până dimineaţă.
O clipă mi-am făcut griji pentru sănătatea prietenei mele să nu păţească, Doamne fere', ceva în club da' de unde? A avut coana un succes fantastic cu ghipsul, că s-a-ntors acasă cu 4 numere de telefon iscălite cu carioca pe faşă (unul scris de două ori, iar altul mai zelos care n-a mai avut loc pe faşă şi-a scris numărul pe cealaltă mână a fetii, aia bună, să fie sigur că nu e mai prejos).

A doua zi mă păleşte pe mine un gând, amintindu-mi că la urgenţă la ortopedie activează cu spor o doamnă doctor care nu cred că mă are la inimă. Dacă aş fi dânsa nici eu nu m-aş avea la inimă.
Motivul? În urmă cu câţiva anişori (nu foarte mulţi) iubitul dânsei a hotărât că ceva nou nu strică niciodată.
Şi cum dânsul şi cu mine ne cunoscusem recent, elementul de noutate era reciproc şi interesant.

Ghinionul face ca doamna doctor să fie nevoită să plece din capitală circa jumătate de anişor, lăsându-l neconsolat pe domnul iubit care s-a reorientat rapid spre subsemnata.
N-ar fi fost nimic ieşit din comun dacă domnul nu ar fi stat cu fundu'-n două luntre vreo două luni, până mi-am ieşit din pepeni şi i-am spus: ''ori laie ori bălaie, amigo!''
Şi el a zis: ''gata cu laie!''
Tiiiiii, fericire maximă pe mine.
Apoi mi-a zis: ''bălaie dragă, gata şi cu tine!''
Tiiiii, că pe-asta n-o calculasem....

În fine, povestea-i veche.
Lacrimi şi suspine or fi fost la momentul respectiv, dar îs vremuri demult apuse.

Între timp domnul iubit şi-a găsit o duduie şi e bine-mersi la casa lui pare-se, om aşezat şi cu scaun la cap, iar doamna doctor s-a întors în Bucureşti şi repară ce unii mai puţin norocoşi au binevoit să-şi rupă.

Acum mie mi-a şoptit o păsărică cum că doamna doctor a aflat despre episodul în care am fost protagonistă, tocmai de la păsărica ce mi-a şoptit şi mie. Răspândacă a naibii, păsărica asta... şi nu doar că păsărica i-a şoptit cu ce s-a îndeletnicit domnul iubit prin preajma plecării dânsei din capitală, dar i-a mai şi trimis profilul de facebook al subsemnatei, ca să se delecteze cu figura-mi.
Acum nu pot decât să sper că moaca mea n-a fost printată şi dusă la vreo vrăjitoare să-mi toarne cine ştie ce prafuri şi cloruri pe nas şi să-mi descânte ''de bine'' în miez de noapte...

Tabloul e complet, legăturile dintre personaje sunt clare.

Revin la a doua zi după băută şi-mi întreb prietena:
Eu: ''Auzi mă, cine ţi-a pus ghipsul?''
Prietena: ''Vaaaai, o doamnă doctor aşa de drăguuuuuţă''
E: ''Ai idee cum o cheamă?''
P: ''Habar n-am. De ce?''
E: ''E cumva aşa şi pe dincolo (aici urma descrierea fizică completă a doamnei doctor, pe care şi eu o ştiam, bineînţeles, tot graţie reţelei de socializare albastre)
P: ''Ăăăă, da! Cine-i domne'???''
E: ''Draga mea, îl mai ţii tu minte pe domnul X? Care era aşa şi aşa cu aşa când aşa...?
P: ''Da!''
E: ''Ei bine, doamna doctor e ''aşa''... îţi dau profilul de facebook, să-mi zici dacă mă-nşel''
Prietena, după câteva momente de pauză şi vreo două clickuri, văd că-mi scrie:
P: ''Hai să-mi f*t doo! Da, chiar ea mi-a pus ghipsul''
Eu: ''E vezi...dacă veneam şi eu cu tine, îmi puneam şi eu ghips! GARANTAT! Noroc că-s leneşă dată naibii şi te mai las baltă la ananghie, că altfel mă şi vedeam mâncând supă cu paiu' pe motiv de probleme în amor... ''




Thursday, 17 January 2013

E ok să fii nebun



Se întâmplă din când în când, mai ales când nu te aştepţi să... ei bine să... te miri.
Da, să te miri.
Nu ştii cum s-a întâmplat asta. Încerci să îţi explici, încerci să derulezi filmul şi te întrebi când şi cum s-a întâmplat asta.

Nu reuşeşti să afli. Habar nu ai.

Şi te miri în continuare. Şi ai un zâmbet, aşa, ştrengăresc în colţul gurii.
Pentru că nu te aşteptai la asta.

Nici prin gând nu ţi-ar fi trecut aşa ceva. Nici nu ştii ce e de fapt, dar te face să te miri.
Pentru că... deodată nu te mai simţi ca un nebun.

Este uimitor, hilar chiar, până acum ţi s-a spus şi ţi s-a arătat că tu eşti defect, eşti cu susul în jos, nu eşti normal, eşti prea mult sau prea puţin şi brusc... eşti defapt ok.
Îţi dai seama că e ok să fii aşa. E mai mult decât ok.
Îţi dai seama că cineva te vrea exact aşa şi indiferent ce ai spune, ce ai face sau ai cere...nu eşti nebun.

Şi începi să te întrebi: mă, oare suntem doar noi doi nebuni defapt?

Îţi dai seama că e ok să faci ce simţi, e ok să nu te mai abţii, e ok să arunci cu perne, e ok să îţi ungi sufletul cu muzică veche, e ok să scrii mult şi din suflet... e ok să fii om.


Nu ştiu ce e, nici el nu ştie ce e însă se simte ca şi cum doi ţicniţi s-au întâlnit pe holurile de la secţia ''agitaţi'' şi se înţeleg de minune pe limba lor pe care n-o înţelege nimeni. Doctorii trec pe lângă ei, îi aud dar nu înţeleg nimic, alţi nebuni trec pe hol dar nu au nimic de vorbit...ei însă, pe păsăreasca aia a lor se înţeleg perfect.
În capul unuia din ei universul are copacii albaştri, cer orange, scaune roz atârnate de nori, B.B. King fumează un trabuc într-un bar cu lumină albastră, şoselele sunt galbene iar nopţile sunt lungi.
Ce lume nebună!
Dar stai, că în capul celuilalt copacii albaştrii încep să facă muguri bleu, cerul orange are şi pete roşii, scaunele roz sunt bătute de vânt, John Mayer îşi caută în buzunar zippo-ul ca să îi aprindă lui B.B. King trabucul, şoselele galbene sunt aglomerate iar nopţile sunt lungi.

Parcă haosul şi-a găsit o oglindă.

Straniu... :)

Thursday, 10 January 2013

Intalnire de gradul III la tuns la Figaro



Cine-i Figaro?

Figaro este bărbierul din Sevilla, căruia îi calcă pragul mulţi distinşi domni.
Figaro are mâna uşoară, pasul sprinten şi imaginaţie bogată când vine vorba de tunsori. Mânuieşte spuma, foarfecele şi pieptenele cu dexteritate şi repeziciune, şi domnii pleacă de la Figaro mai mândri, mai frumoşi, mai bărbaţi.

Dar de unde să ştie bietul Figaro că pe 27 decembrie 2012 la el în salon va avea loc o veritabilă întâlnire de gradul III?
Uşa se deschide de perete, Figaro ridică capul şi în salon intră conul X, cam ciufulit, cu jobenul pe cap şi cheile de la maşină în mână.
Figaro: ''Să trăiţi, stimabile! Luaţi loc vă rog, termin imediat cu domnul!''
Conul X se aşează picior peste picior, îşi scoate jobenul şi îl pune pe braţul scaunului de care rezemase şi bastonul.

Căldură mare, monşer, în salon de la atâtea feohnuri!

Conul X priveşte la scaunul din faţa sa, aşteptând să fie poftit.
Dar pe cine vede în oglindă?
Stimabilul se face alb ca varul la faţă, îşi muşcă buzele nervos cum face de obicei în situaţii încordate.

DARTH VADER în persoană se făcea frumos chiar la Figaro.

Dar de ce de Sf. Ştefan???