Tuesday, 4 December 2012

Pictură, muzică clasică şi haine. Asta am văzut acasă.



Am crescut într-o casă de artişti unde mama punea muzică simfonică pe vremea când era însărcinată cu mine ca să mă potolesc şi să nu mai dau din coate şi genunchi în burta ei.

Când aveam vreo 4-5 ani ai mei mi-au pus creioane colorate şi carioci în braţe şi m-am îndrăgostit de culori. Desenam în cele mai frumoase combinaţii de culori posibile, şi zâmbeam cu gura până la urechi când combinam galben cu ciclam şi orange pe hârtie.

Mama mă ducea toamna în Herăstru cu acuarelele şi mă lăsa să pictez copacii cu frunze colorate iar acasă îmi punea Vivaldi, Mozart sau Beethoven şi îmi spunea:
 ''Ascultă, asta se numeşte Pastorala de Beethoven. Îţi imaginezi un câmp însorit? Cu spicuri de grâu şi păsări şi un râu? Închide ochii şi imaginează-ţi''

Mai târziu, pe la 6 ani, am descoperit baletul la televizor şi mă uitam fascinată la siluetele cu picioare lungi şi subţiri  înconjurate frumos de tutu-uri albe şi roz. Mi se părea cel mai frumos lucru din lume.

Aşa că într-o zi mama m-a luat în oraş şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine.
Şi deodată mă trezesc într-o sală de balet cu oglinzi, vreo 4 5 fetiţe în costume mulate şi o tanti cu coc care îmi ura bun-venit la cursuri. Mi-amintesc şi acum cât de încântată era mama şi cum aştepta toată zâmbitoare şi entuziasmată o reacţie de la mine. La care eu ce-i zic: ''Mamiiiiiii, dar eu nu vreau să fac balet. Mie îmi plac doar rochiile balerinelor...''

Inutil să mai zic cum s-a dezumflat mama toată şi i s-au năruit visele de a o vedea pe fi-sa balerină. Am plecat acasă şi acolo s-a terminat cu baletul. Mie îmi plăceau rochiile şi atât.

Tata a făcut scenografie.
Aşa că am crescut cu albumele lui Manet, Van Gogh, Renoir, Degas, Toulouse Lautrec, Cezanne etc. sub nas.
Însă ce îmi plăcea cel mai tare erau ''cartea mov'' sau ''cartea roz subţire''. Adică cele două cărţi de istorie a costumelor cu poze şi desene superbe cu ţinute de pe vremea egiptenilor, romanilor, bizanţ, evul mediu, renaşterea, roccoco, art nouveau până prin anii '60.
Le răsfoiam împreună cu tata şi el îmi povestea ce se întâmpla prin istorie când se purtau hainele alea. Aşa că la mine erau seri de poveşti cu cavaleri şi regine povestite cu cărţile de costume în braţe.

Nu de puţine ori tata mă lua cu el la TVR, mă ţineam agăţată de mâna lui pe Dorobanţi cât ne plimbam până la el la serviciu şi îmi arăta platourile (mi-aduc aminte perfect mirosul ăla dulceag din spatele cortinelor, când păşeam atenţi să nu călcăm pe cabluri), mă ducea la bar şi mâncam savarină apoi urcam la el în birou unde căscam ochii la machetele atent lipite cu aracet ce împânzeau mesele şi pereţii.
Iar la sfârşit venea cireaşa de pe tort: mergeam la costume.

Undeva pe la etajul 3 (parcă) era garderoba unde toate ţinutele pentru filme şi emisiuni erau păzite şi îngrijite de o garderobieră care se amuza teribil văzându-mă cum mă pierdeam în labirintul de haine.
Rochii cu crinolină, satin-uri, mătăsuri, dantele, marabu-uri, catifele, volane, corsete, pălării, pene, uniforme, sclipiciuri, paiete... o nebunie!
Acolo eram în paradis.
Se ruga tata de mine cu cerul şi pâmîntul să mergem acasă şi tot degeaba...

Tot la televiziune, pe la 12 ani am cunoscut o doamnă al cărei parfum mă înnebunea de fiecare dată când trecea pe lângă noi pe holuri.
Mereu o complimentam pentru cât de frumos miroase până într-o zi când a venit la mine şi m-a dat pe gât cu parfumul acela superb aşa că am întrebat-o cum se numeşte.

Iar ea mi-a spus: ''Este L'eau par Kenzo. Mi l-a recomandat un parfumier din Paris pentru zodia mea, sunt rac.''
Atunci şi acolo mi-am descoperit parfumul.
Mama mi-a cumpărat primul L'eau par Kenzo, la 12 ani. Mi l-a adus după ce a fost plecată într-o delegaţie în Africa.
Şi de 12 ani încoace i-am rămas fidelă.

Nu ştiu cum e în alte case, însă ai mei au trăit pe vremea lui Ceaşcă când dacă vroiai să te îmbraci cu ceva mişto, îţi făceai. Iar la şcoală fetele făceau inclusiv ore de croitorie.
Aşa că mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să fiu înconjurată permanent de reviste Vogue şi Burda, tipare din foi de calc, foarfece, materiale şi ace cu gămălie. Şi mama şi sor-mea croiesc superb (sor-mea are deja o nişă şi este cea mai tare pe ţinute de tango argentinian în România).

Aşa că pe la 14-15 ani când am început să devin domnişorică cochetă mă sfătuiam nu doar cu mama, ci mai ales cu tata (!!!) în privinţa hainelor de pe mine.
Parcă îl şi aud: ''Eşti asortato-monoton! Mai sparge negrul ăla cu ceva... pune un parpaliu în talie!'' (adică sunt îmbrăcată într-o singură culoare şi să încerc o curea roşie. Parpaliu adică orice nuanţă de roşu)

Nu am făcut design şi nici nu am dat la arte plastice, am făcut altceva pentru că nu mi s-a părut că hainele ar fi un scop în sine.

Însă casa în care am crescut cu albumele de pictură, cu muzica clasică, cu poveştile cu regine în costume frumoase, cu revistele de modă şi croitorie m-au făcut ce sunt acum.

De aia mi se pare nedrept să fiu catalogată drept fashionistă sau ''posh''.
Așa am crescut.
Cu povești...

No comments: