Saturday, 25 August 2012

Cum am nimerit într-o răfuială între negri

N-am chef să dorm, vreau să scriu.
Aş sta de vorbă cu mine şi mi-aş povesti eu mie toate aventurile nebune prin care am trecut.

Spre exemplu în Portugalia.
Mă aflam acolo de câteva zile într-un proiect pentru studenţi în care cunoşteam şi latura mai puţin ''glamouroasă'' a Lisabonei, şi anume cartierul Amadora.
Un cartier sărac, cu străzi înguste şi murdare în care trăiesc imigranţii de culoare veniţi din Africa şi stabiliţi în marginile Lisabonei, formând o comunitate de oameni hârşâiţi de viaţă care îşi duc traiul aşa cum pot, adoptând limba portugheză.
Dialectul vorbit de ei se numeşte ''creolu'', o portugheză cu influenţe africane, pe care o poţi înţelege în proporţie de 90% dacă o asculţi cu atenţie. Oricum portugheza seamănă cu româna. E un fel de spaniolă cu accent moldovenesc.

Femeile corpolente cu codiţe împletite în cele mai sofisticate moduri nu se sperie de culorile puternice şi se învăluie în orange, coral şi turquoise, îşi duc copiii la şcoală şi conversează în autobuz, vorbind cu pasiune despre tot felul de chestii, atingându-şi pieptul bogat cu mâinile dolofane.
Băieţii tineri fac pasiuni pentru fete cu ochi mari, negri şi compun muzică hip-hop cu versuri pentru negresele colorate cu privirea tăioasă. Şi ei speră să se ridice, să aducă mai mult acasă, îşi iubesc mamele, îşi iau frăţiorii mai mici pe umeri dar zâmbesc rar...

Alţii, la 19 ani au deja copii pe care îi cresc cum pot, strâng din dinţi şi se joacă cu puştii lor pe străzile murdare, printre prăvăliile în care miroase a ''bacalau'' (un fel de musaca din piure de cartofi şi peşte mărunţit), şi frizeriile cu scaune afară în alee.

Pe 6 mai se sărbătoreşte ziua cartierului Amadora, un festival la care toţi locatarii vin cu mândrie, se pregătesc şi îşi arată, într-un stil inconfundabil, că au cu ce se mândri. Mai precis, gagicile tinere urcă desculţe pe scenă şi se mişcă cum numai negresele pot s-o facă, unduindu-şi braţele, tropăind desculţe şi scuturând fiecare părticică din pielea cafenie pe un ritm ameţitor, învârtindu-şi prin aer zecile de codiţe împletite.

Băieţii cu pantaloni largi sau dimpotrivă, la costum alb cu sacou şi pălărie de PIMP se întrec în rime pe beat-uri de hip-hop, făcând mulţimea neagră să explodeze: fiecare bandă îşi susţine prietenul, mâinile sunt în aer, boxele duduie şi nimeni, nimeni nu doarme în noaptea aia. Toată lumea e în stradă, copiii se joacă, pe pereţii parcării în care se ţine festivalul se usucă grafitiurile proaspete, de la colţ se cumpără bere, fetele de culoare se întrec în ştrampi care mai de care mai coloraţi: roz, mov, leopard, adidaşi cu dungi şi flori, ochelari de soare şi coafuri nebune.

 Aici mă aflam eu, după câteva zile absolut nebune în Portugalia, zile scăldate în soare, traininguri şi drumuri dintr-un oraş în altul, după nopţi de băută şi o aventură cu un iordanian pasional şi misterios.
Plecasem din România spumegând de nervi, avusesem din nou un scandal cu fostul iubit, ce a culminat cu nişte maşini de poliţie în faţa casei mele şi nişte explicaţii de dat pe la secţie. Şi eu, şi el. Deh, acolo unde e vorba de multă, multă dragoste e loc şi de mult, multă...altceva.
Aşa că evadarea în Portugalia a venit ca o mănuşă şi eram în stare de orice ca să uit cât mă durea să mă războiesc cu omul cu care mă iubisem ca o nebună.

Iată-mă, aşadar, la un festival de negri la care organizatorii proiectului ne aduseseră pentru a înţelege mai bine spiritul Amadorian. Aveam o bere în mână şi o ţigară în cealaltă, eram nedormită, ciufulită, cu ochii roşii de oboseală şi vântul haotic care îmi dădea o stare de iritare. Bărbaţii de culoare treceau pe lângă noi privindu-ne cu suspiciune, iar femeile ne scrutau de la distanţă, fără să scoată un cuvânt. Benny şi Valter, participanţi în proiect şi locuitori ai Amadorei dădeau mâna cu prietenii care soseau la festival şi le spuneau cine suntem, şi să fie cu ochii pe noi. Gonzalo, organizatorul ne cerea tot timpul să stăm unii lângă ceilalţi şi sî încercăm să nu ne pierdem în mulţimea de negrii care devenea din ce în ce mai agitată, cu cât se lăsa întunericul.

Nu că ar fi fost greu să ne găsim acolo: eram singurii albi. Jur, a fost prima şi singura dată în viaţa mea când m-am simţit ciudat din cauza culorii pielii mele: nu făceam parte din peisaj, nu mă încadram, eram privită cu suspiciune. Cred că era de la ochii roşii.

Lumea se tot aduna, înghesuiala era din ce în ce mai mare, eram împinsă la o parte de grupuri de negri care treceau hotărâţi pe lângă noi, Valter era agitat şi i se citea neliniştea pe faţă: scruta mulţimea şi căuta ceva din ochi.
Deodată se aud scrâşnituri de roţi, motoare turate şi focuri de armă.
Mulţimea intră în panică, grupuri de oameni aleargă spre stradă, muzica se opreşte brusc, Valter ne strigă să rămânem pe loc şi fuge în mulţime să-şi caute prietenii.
Nimeni nu înţelege ce se întâmplă, Gonzalo era deja cu telefonul la ureche şi cheamă maşini să ne ia de acolo.
Valter şi Benny vin spre noi împreună cu alţi negri care ne iau de mână şi ne trag după ei prin mulţimea agitată, pe străduţele înguste unde oameni alergau şi se ascundeau după maşini.
Trebuia să ne scoată de acolo. Pe toţi. Vreo 30: italieni, lituanieni, indieni, englezi şi români.
Cu ajutorul prietenilor lui Valter şi Benny, ne-am urcat câte 5 în vreo 6 maşini şi am plecat de acolo în trombă, cu inima bătând la turaţie maximă.

Ce se întâmplase?
Bandele de cartier care aveau ceva de împărţit au ales ca moment de răfuială festivalul în care toată lumea era în stradă şi se puteau întâlni găştile. Valter probabil ştia de acest lucru şi încerca să ne protejeze, în speranţa că nu se va întâmpla nimic.

Ajunşi la vila imensă în care stăteam cu toţii, ne-am înecat panica în ceva alcool, ne-am controlat să nu ne lipsească bucăţi din noi, ochi, urechi, telefoane, paşapoarte şi alte alea şi am făcut inventarul naţiilor de participanţi.
Continuarea...altă dată.

N-am încălecat pe-o şa, că poveştile nu sunt gata.
Abia încep...

No comments: