Saturday, 25 August 2012

Cum am nimerit într-o răfuială între negri

N-am chef să dorm, vreau să scriu.
Aş sta de vorbă cu mine şi mi-aş povesti eu mie toate aventurile nebune prin care am trecut.

Spre exemplu în Portugalia.
Mă aflam acolo de câteva zile într-un proiect pentru studenţi în care cunoşteam şi latura mai puţin ''glamouroasă'' a Lisabonei, şi anume cartierul Amadora.
Un cartier sărac, cu străzi înguste şi murdare în care trăiesc imigranţii de culoare veniţi din Africa şi stabiliţi în marginile Lisabonei, formând o comunitate de oameni hârşâiţi de viaţă care îşi duc traiul aşa cum pot, adoptând limba portugheză.
Dialectul vorbit de ei se numeşte ''creolu'', o portugheză cu influenţe africane, pe care o poţi înţelege în proporţie de 90% dacă o asculţi cu atenţie. Oricum portugheza seamănă cu româna. E un fel de spaniolă cu accent moldovenesc.

Femeile corpolente cu codiţe împletite în cele mai sofisticate moduri nu se sperie de culorile puternice şi se învăluie în orange, coral şi turquoise, îşi duc copiii la şcoală şi conversează în autobuz, vorbind cu pasiune despre tot felul de chestii, atingându-şi pieptul bogat cu mâinile dolofane.
Băieţii tineri fac pasiuni pentru fete cu ochi mari, negri şi compun muzică hip-hop cu versuri pentru negresele colorate cu privirea tăioasă. Şi ei speră să se ridice, să aducă mai mult acasă, îşi iubesc mamele, îşi iau frăţiorii mai mici pe umeri dar zâmbesc rar...

Alţii, la 19 ani au deja copii pe care îi cresc cum pot, strâng din dinţi şi se joacă cu puştii lor pe străzile murdare, printre prăvăliile în care miroase a ''bacalau'' (un fel de musaca din piure de cartofi şi peşte mărunţit), şi frizeriile cu scaune afară în alee.

Pe 6 mai se sărbătoreşte ziua cartierului Amadora, un festival la care toţi locatarii vin cu mândrie, se pregătesc şi îşi arată, într-un stil inconfundabil, că au cu ce se mândri. Mai precis, gagicile tinere urcă desculţe pe scenă şi se mişcă cum numai negresele pot s-o facă, unduindu-şi braţele, tropăind desculţe şi scuturând fiecare părticică din pielea cafenie pe un ritm ameţitor, învârtindu-şi prin aer zecile de codiţe împletite.

Băieţii cu pantaloni largi sau dimpotrivă, la costum alb cu sacou şi pălărie de PIMP se întrec în rime pe beat-uri de hip-hop, făcând mulţimea neagră să explodeze: fiecare bandă îşi susţine prietenul, mâinile sunt în aer, boxele duduie şi nimeni, nimeni nu doarme în noaptea aia. Toată lumea e în stradă, copiii se joacă, pe pereţii parcării în care se ţine festivalul se usucă grafitiurile proaspete, de la colţ se cumpără bere, fetele de culoare se întrec în ştrampi care mai de care mai coloraţi: roz, mov, leopard, adidaşi cu dungi şi flori, ochelari de soare şi coafuri nebune.

 Aici mă aflam eu, după câteva zile absolut nebune în Portugalia, zile scăldate în soare, traininguri şi drumuri dintr-un oraş în altul, după nopţi de băută şi o aventură cu un iordanian pasional şi misterios.
Plecasem din România spumegând de nervi, avusesem din nou un scandal cu fostul iubit, ce a culminat cu nişte maşini de poliţie în faţa casei mele şi nişte explicaţii de dat pe la secţie. Şi eu, şi el. Deh, acolo unde e vorba de multă, multă dragoste e loc şi de mult, multă...altceva.
Aşa că evadarea în Portugalia a venit ca o mănuşă şi eram în stare de orice ca să uit cât mă durea să mă războiesc cu omul cu care mă iubisem ca o nebună.

Iată-mă, aşadar, la un festival de negri la care organizatorii proiectului ne aduseseră pentru a înţelege mai bine spiritul Amadorian. Aveam o bere în mână şi o ţigară în cealaltă, eram nedormită, ciufulită, cu ochii roşii de oboseală şi vântul haotic care îmi dădea o stare de iritare. Bărbaţii de culoare treceau pe lângă noi privindu-ne cu suspiciune, iar femeile ne scrutau de la distanţă, fără să scoată un cuvânt. Benny şi Valter, participanţi în proiect şi locuitori ai Amadorei dădeau mâna cu prietenii care soseau la festival şi le spuneau cine suntem, şi să fie cu ochii pe noi. Gonzalo, organizatorul ne cerea tot timpul să stăm unii lângă ceilalţi şi sî încercăm să nu ne pierdem în mulţimea de negrii care devenea din ce în ce mai agitată, cu cât se lăsa întunericul.

Nu că ar fi fost greu să ne găsim acolo: eram singurii albi. Jur, a fost prima şi singura dată în viaţa mea când m-am simţit ciudat din cauza culorii pielii mele: nu făceam parte din peisaj, nu mă încadram, eram privită cu suspiciune. Cred că era de la ochii roşii.

Lumea se tot aduna, înghesuiala era din ce în ce mai mare, eram împinsă la o parte de grupuri de negri care treceau hotărâţi pe lângă noi, Valter era agitat şi i se citea neliniştea pe faţă: scruta mulţimea şi căuta ceva din ochi.
Deodată se aud scrâşnituri de roţi, motoare turate şi focuri de armă.
Mulţimea intră în panică, grupuri de oameni aleargă spre stradă, muzica se opreşte brusc, Valter ne strigă să rămânem pe loc şi fuge în mulţime să-şi caute prietenii.
Nimeni nu înţelege ce se întâmplă, Gonzalo era deja cu telefonul la ureche şi cheamă maşini să ne ia de acolo.
Valter şi Benny vin spre noi împreună cu alţi negri care ne iau de mână şi ne trag după ei prin mulţimea agitată, pe străduţele înguste unde oameni alergau şi se ascundeau după maşini.
Trebuia să ne scoată de acolo. Pe toţi. Vreo 30: italieni, lituanieni, indieni, englezi şi români.
Cu ajutorul prietenilor lui Valter şi Benny, ne-am urcat câte 5 în vreo 6 maşini şi am plecat de acolo în trombă, cu inima bătând la turaţie maximă.

Ce se întâmplase?
Bandele de cartier care aveau ceva de împărţit au ales ca moment de răfuială festivalul în care toată lumea era în stradă şi se puteau întâlni găştile. Valter probabil ştia de acest lucru şi încerca să ne protejeze, în speranţa că nu se va întâmpla nimic.

Ajunşi la vila imensă în care stăteam cu toţii, ne-am înecat panica în ceva alcool, ne-am controlat să nu ne lipsească bucăţi din noi, ochi, urechi, telefoane, paşapoarte şi alte alea şi am făcut inventarul naţiilor de participanţi.
Continuarea...altă dată.

N-am încălecat pe-o şa, că poveştile nu sunt gata.
Abia încep...

Sunday, 12 August 2012

''Scopi Goat'' sau despre micile psihoze

Vara asta am prins la răsărituri de soare cât să-mi ajungă o viaţă întreagă.
Nu intenţionez să-i fac reclamă lui Connect-R, însă dacă este cineva care poate spune ''Eu vara nu dorm'', aia sunt eu.

De la petrecerile pe tocuri, la poveşti cu prietenii în parc, la rendez-vous la 8 dimineaţa, la citit toată noaptea...până la stat de vorbă cu prietena mea în maşină în faţa casei până în zori, le-am făcut pe toate.

Mă voi opri la ultima chestie, la discuţiile în maşină cu prietena mea care încep noaptea pe la 2-3  şi se termină când  cerul capătă nuanţe de bleu deschis.

Ce vorbim atunci?

Dumnezeule mare... tot!
De fiecare dată ne minţim singure spunând: ''ultima ţigară şi gata!'' Iar apoi ne lungim încă o oră.
În spaţiul ăla îngust, pe bordul maşinii se derulează atât universuri întregi, visele şi speranţele unor 2 fete care îşi fac griji, care râd, care speră, care vor mai mult, care doresc să aibă puterea să fugă cu vreun EL în India sau Cuba, cât şi mici psihoze.

De ce zic mici psihoze?
Iată ce s-a întamplat de data asta: în timp ce ea îmi spunea tot ce s-a întamplat săptămâna cât a fost plecată iar eu îi povesteam tot felul, nu-mi puteam lua ochii de la şosetele ei.

Se descălţase şi stătea cu picioarele pe volan, în timp ce fuma şi vorbea, iar eu citeam şi reciteam scrisul de pe şosete încercând să găsesc un sens la scrisul ăla care mă obseda.

O ascultam, ea-mi spunea chestii, iar citeam scrisul, iar vorbeam, eu îi mai povesteam, IAR citeam scrisul până n-am mai rezistat şi i-am zis: ''Stai! Deci nu, nu mai rezist! Dă-mi piciorul încoace să văd ce dracu' scrie pe şosete că mă obsedează!''
Şi citesc: ''SCORE! GOAL!''

Aha.

Asta era. M-am liniştit. Din unghiul meu se vedea scris ''Scopi Goat''.
Ce-i aia ''Scopi Goat''???
Asta mi se trage de la FAIL-ul de pe un prosop de plajă de când eram mică, cu căţeii din 101 Dalmaţieni pe care scria ''101 DALIMATIANS''. Nu dalmatians, dalimatians.
De atunci am rămas cu ideea că pe textile poa' să scrie orice. Inclusiv Scopi Goat. Dar trebuia să mă conving.

M-aşteptam ca prietena mea să se uite chiorâş la mine, să-şi facă cruce şi să-mi spună că-mi lipseşte o doagă. În schimb, ce-mi spune:
''Aaa, păi dacă e aşa, spune-mi şi mie ce şi-a lipit ăla pe parbriz?''
Şi-mi arată o maşină parcată sub un felinar pe al cărui parbriz, pe interior, se reflectau cutele argintii ale parasolarului de pe bord.
O întreb: ''Care mă, asta de aici?''
''Da mă, uite, are pe parbriz o fâşie strălucitoare albă, apoi transparent, apoi iar alb, apoi iar transparent... ce puii mei şi-a lipit pe parbriz???''
''Bă, n-are nimic pe parbriz, se reflectă parasolarul întins pe bord.''
''A, da? Că mă uitam de o oră la ăla şi în capul meu nu era decât:

ce e aia? ce e aia? CE-i aia?? CE-I AIA???''

Wednesday, 8 August 2012

Очи Черные




Yes, I'm corny and cheesy and I'm a sucker for cliches.
And I tend to slide down memories lane whenever I stumble upon a photo of your blue eyes.

I smile and I feel a thrill in my stomach remembering something related to you and me.
It was a passing thing, it didn't have a chance to go further, yet I get that thrill everytime I look deep into your eyes in a past swept away long ago.

I can see the way you're looking at me like a cat in the dark, saying that you don't want me to get hurt, in a cold winter's night.
I can watch the blue Italian shores reflecting in your eyes as you're holding me in your Serbian arms.
I can see the mountains you've climbed behind your cold gaze.

Clear, blue eyes lock the sea, the mountains, the parties, the easiness in them, promising a carefree life, but...

There's something about dark eyes.
Certain dark eyes I've lost myself into some while ago...
The only eyes I could watch incessantly for hours as they watch me straight back, the same way.
The only eyes whose riddle I could never solve for years. There's something irresistibly intriguing about the way you look at me.
That's how I started the mess: I took a glance at you from across the table.

There could be anything behind your shadowy glare: the memories you'll never share with me and I don't want you to, your fears, your hopes and dreams, your broken heart, your disdains, your arrogance, your insecurities, your doubts, your yearnings and your lusts... I could never guess any of them and I never will.
It's not because I don't want to, but the mystery you shroud yourself with nourishes my inspiration.

And that is why I bow to you and am grateful for you not spoiling it.

Sunday, 5 August 2012

Am obosit. Vreau altceva.



Uite ce s-a întâmplat: am fost la mare, în Mamaia şi am avut un deja-vu destul de neplăcut.
Nimic nu e nou, nimic nu s-a schimbat, nu am simţit că mă reînnoinesc, aşa cum se întâmpla până acum de fiecare dată când veneam de la mare. Un fel de ''toate-s noi şi vechi sunt toate''.

Nu voi fi ipocrită să mă plâng că nu mi-a plăcut, pentru că mă bucur de fiecare dată când mă întâlnesc cu marea. Simt că îi aparţin, cumva...

Însă nu m-a surprins nimic: nici gălăgia, nici muzica de pe plajă, nici gagicile opulente, nici nisipul năpădit până la refuz de şezlonguri , nici aglomeraţia, nici terasele care încearcă să adopte o alură mediteraneană.

Cineva ar putea spune: ''Te-ai dus în Mamaia, e normal să fie aşa. Du-te în Vamă. Sau cu cortul.''
Am fost în Vamă. Nu mă număr printre vamaioţii care au prins Vama de acum câţiva ani când liniştea şi naturalul domneau cu glorie, aşa că am prins Vama de acum în care cluburile rock şi vedetele autohtone sunt la putere. Vama e acum o harcea-parcea în care hotelurile de 4**** se îmbină nefiresc cu paturile cu baldachine de pe plajă şi băieţii cu dread-uri care beau bere în nisip, lângă cort. Parcă nu merge.

Iar acum voi ajunge la subiectul ''cu cortul''. E simplu, am nevoie de un refugiu cu acoperiş şi ziduri din lemn sau beton în care să mă adăpostesc câteva ore de soare şi frig. Nu mă încălzeşte cu nimic un cearceaf pe beţe. Punct.
A, şi o budă. Normală.

Tânjesc la un rendez-vous cu marea în care să mă întind pe spate şi să văd sus albastru dintr-un capăt în celălalt al orizontului, nu umbrele cu Carlsberg şi Vodafone, să aud foşnetul ăla inconfundabil al valurilor, nu Pirupa - Party Non-Stop la boxele 2/2 pe care dansează fete cu meşe de păr la plajă, să zâmbesc câte unui pescăruş gălăgios care a aterizat în nisip şi se plimbă ţanţoş, la prânz să mă ascund de soare într-o terasă decentă cu feţe de masă în carouri albastre şi albe fără muzica Innei sau fum de iarbă.
Să pot dormi câteva ore după-amiaza fără piesa lui Connect-R (e treaba lui că vara nu doarme) pe care puştii de 17 ani fac karaoke în camera de alături, şi să mă pot bucura de muzică bună într-un club sau o terasă în aer liber care să mă facă să simt că sunt în vacanţă la mare. Ceva care să difere de Bucureşti.
În capitală am auzit Nicolas Jaar, Michel Telo, Shana, Avicii, David Guetta, Flo Rida şi Bon Jovi încât le recunosc de la primele beat-uri mixate de dj...
Ce s-a întâmplat cu Chris Rea? Cu Julio Iglesias? Cu Chris Isaak?
Aş da orice să mă prindă de talie un băiat bronzat şi să mă învârtă pe un ponton de lemn, şoptindu-mi la ureche ''baila morena, baila que tu lo bailas como ninguna'' în ritmul piesei.
Dacă tot vrem să facem litoralul post-comunist un fel de Saint-Tropez, păi hai să învârtim pe platanele alea nişte seturi din Ibiza care sună un pic a nou.

Vreau ceva diferit.

De aceea mi-e greu să-mi dau numărul de telefon unui străin care zâmbeşte frumos şi să ieşim într-o seară la un suc în care să vorbim despre noi, să ne vindem cât mai bine. Am făcut-o şi pe asta...
De aceea mi-am scos tocurile din picioare şi m-am aruncat într-o piscină din Bucureşti noaptea, şi acolo am stat îmbrăţişată cu cineva până în zori, vara asta.
Mi-e greu să mai vorbesc despre mine cu un străin rece, încercând s-o las mai moale cu glumele ca să par feminină, normală şi citită. De aceea am stat o noapte întreagă îmbrăţişată cu cineva într-un topogan pentru copii acoperit, prinzându-ne 8 dimineaţa cu sufletele puse pe tavă vorbind despre fericire, în timp ce prietenii beau vin pe băncuţele de lângă.

Am nevoie de ceva diferit.
Am nevoie de ceva sincer, neconstrâns de tipare, vârstă sau prejudecăţi.