Tuesday, 24 July 2012

Cu barca-n cimitir


Marţi, iulie, o după-amiază banală de vară.

Aşa era până îmi sună telefonul şi prietena mea zurlie îmi spune: ''Aleeeeeeex, vreau să îţi propun ceva. (chicote) Ştiu că o să zici nu, dar eu tot îţi propun, poate o să vrei, dar ştiu că n-o să vrei, dar tot îţi zic''
''Hai, băi, zi acum''
Ştiam că dacă propunerea vine de la ea e vorba de ceva dinamic în aer liber, în natură, simplu, super distractiv, ca atunci când eram mici şi împărţeam corcoduşele din acelaşi pom, activităţi după care mă dau în vânt chiar şi acum. Vara aş sta afară de dimineaţă până seara desculţă în iarbă, în pomi, cu picioarele în apă, alergând sau pedalând pe bicicletă, cu zeamă de fructe întinsă pe mâini şi cu genunchii juliţi. Da. Asta aş face.

''Uite, e ceva care implică apă, nu e chiar piscină...e lac, costum de baie şi o barcă''
''Hai!''
''Pe bune???? Vrei?''
''Da, hai!''
În jumătate de ora gagica mă culegea de acasă şi plecam spre Pipera.

În maşină îmi spune, însă, detaliile.
''O să mergem la mine, luăm apă la noi şi dup-aia mergem pe câmp, o să vezi că e foarte frumos... apoi vezi că trecem printr-un atelier cu mulţi muncitori care lucrează acolo şi care au nişte bărci, le dăm nişte bani şi luăm o barcă, am mai fost eu acolo şi îi ştiu.''
''Da' ce atelier e acolo?''
''Păi... o să vezi că trebuie să trecem printr-un cimitir, şi ajungem acolo unde au ăştia câini şi păsări şi porci şi o să vezi nişte cruci acolo. Asta e, de fapt, ei fac cruci.''

Mi-adunam maxilarul de pe jos şi mă uitam la rochiţa ei scurtă, mulată, imaginându-mi-o deja fugind de muncitori prin cimitir...

Liniştea mea i-a dat de înţeles că sunt şocată şi-mi zice, chicotind: ''Hai măi Alex că o să fie bine, o să vezi''

Ajungem la ea, parcăm şi plecăm pe câmp, prin bălării.
Ea în rochiţă scurtă şi sandale, eu cu pantaloni scurţi înfloraţi şi tenişi galbeni, ne luptam amândouă cu boscheţii asprii şi vântul puternic să ajungem la locul cu bărci.

Ajungem la cimitirul nedelimitat de vreun gard, o prind de mână şi păşim încet pe poteci.
Trebuie să menţionez că nu am fost niciodată într-un cimitir până acum, slavă Domnului, aşa că scenariul nu mă încânta prea tare şi eram niţel cam încordată. Iar momentul în care se aude un ''zdrang!'' de la două morminte mai încolo şi prietena mea o ia la fugă spre atelier... n-a fost tocmai rupt din comedii romantice, de vară.


În zona atelierului: nişte barăci dărăpănate, cu staniol în geam, ici colo nişte cruci de piatră lăsate de izbelişte, colo'n jos în vale un ponton şi o barcă veche legată cu sfoară de mal, un ţarc cu gâşte şi o pereche de pantaloni vechi fluturând pe-o sârmă.
Înaintăm uşor pe potecă, băgăm capul în încăperile întunecoase, sperând că ne va întâmpina cineva, fluierăm, ciocănim, strigăm...aiurea! Pustiu!
Deodată se aud lătrături.
Ridic ochii şi văd un Pitbull într-o cuşcă înaltă cu gratii din fier care se agita de zor. Într-o secundă scanez zona căutînd vreo portiţă deschisă pe unde ar fi putut ieşi dulăul.
Prietena mea se duce glonţ la câine să-l mângâie, să-l pupe, el dă din coadă, o linge pe mâini, sare cu labele pe gratii doar-doar i-am fi dat drumul.
Ce facem? Nu-i nimeni aici. Cu cine să vorbim?
Mi-a trecut prin cap să coborâm la lac şi să plecăm direct cu barca fără să anunţăm, ce puteau să facă muncitorii? Să scoată puşca?

Deodată zărim în depărtare, printre cruci un gigel înalt în salopetă, cu o roabă. Ne agităm, îl strigăm, îl fluierăm, câinele începe să latre şi omul vine spre noi.
Prietena mea se duce în întâmpinarea lui, veselă, energică, cu ochelarii pe ochi, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi-l ia direct: ''Salut! Bună, nu te speria, am venit aici mai demult, îl cunosc pe şeful de aici şi am vrea să luăm şi noi barca să ne plimbăm două ore, nu mai mult. Ce zici, e ok, ne dai barca? O aducem înapoi, nu mergem departe. Uite îţi dau să îţi iei 3 beri. Deci, ne dai barca?''

Omul rămâne perplex.
Cu roaba atârnată de mâini, cu şapca pe cap, cocoaşat, ne privea ba pe mine ba pe ea şi clipea lent, cu un zâmbet consternat pe faţa roşie, fără să spună un cuvânt.
E clar, l-am scos din circuit de tot.
Omul probabil lucrase totată ziua printre indivizi cu berea la nas, în soare, în cimitir şi deodată apar două capre colorate care chiţăie că vor barca. Ca dracu' să zică?!?

În sfârşit, omul lasă roaba, bălmăjeşte ceva şi pleacă să-l caute pe şef să-l întrebe dacă ne dă barca. Ana, după el, veselă şi persuasivă, se ţinea scai de om să-l convingă să ne lase să ne plimbăm, până calcă într-un şanţ acoperit cu tablă şi se afundă cu-n picior în groapă.Cu trosniturile de rigoare.
Gigel al nostru nici nu observă că fata mai că-şi rupea gâtul lângă el, ci pleacă teleghidat prin cimitir.

Grijulii să nu stricăm ''ambientul'' aranjăm tabla înapoi peste şanţ şi coborâm pe ponton să inspectăm barca, până primim permisiunea s-o luăm.
Din depărtare apare un individ burtos, cu două telefoane în mână, butonând de zor, fără să-şi ridice ochii la noi. Coboară spre ponton şi se-aşează pe-o băncuţă, lângă năvoade, în faţa noastră.
Prietena mea îl ia în primire şi dă drumul la discursul de persuadare, spunându-i că vrem barca, că avem grijă, că ne descurcăm cu vâslele, că nu stăm mult, că îi dăm bani, că nu plecăm departe...omul - nimic!
''Nu să poate, nu să poate''
De ce?
''Nu nă lasă şefu', nu să poate''

Primul gigel, ăla înalt şi slab se tot învârtea ameţit pe acolo, zâmbea de zor şi încerca şi el să îl convingă pe burtos să ne dea barca. Degeaba. Că sunt pescari pe lac, că bate vântul şi ne ne mai întoarcem, că vine şeful şi îi ia la rost, că câr, că mâr... n-am reuşit să-l convingem de nicio culoare. Zâmbărici ăsta zice: ''Hai mă Nelule, mergem şi noi cu ele...măi fetelor m-aş face eu barcă pentru voi, dar nu se poate...asta e''

Plecăm cu buza umflată, o luăm prin cimitir boscorodind, dar gagica nu se lasă, aşa că mă duce într-o laterală a lacului, pe un ponton unde ne întindem pe jos, în soarele de după-amiază, privind stuful bătut de vânt şi valurile din lac.
Cum niciodată n-a avut stare şi orice provocare trebuie întâmpinată cu ''DA'', prietena mea se ridică odată brusc, aruncă rochia de pe ea şi se aruncă aşa, doar în slipi, cu sandale cu tot în lacul verde. Dă de două ori din mâini şi începe să chirăie: ''iiâu, iiiiâu, âuu, nu-mi place, nu-mi place!'', se agaţă de ponton şi iese şiroind din apă.
Mă uit la ea, mă uit în stânga şi văd un pescar în izmene, intrat în apă pân' la brâu cu o undiţă în mână, câţiva metri mai încolo.
La care ea îmi zice, ca să se liniştească: ''Ei vezi, dacă ăsta pescuieşte aici, n-o fi aşa de rea apa din lac, nu???''

N-a fost plimbare cu barca - a fost plimbare în cimitir,
n-a fost plajă pe lac - a fost plajă pe ponton,
n-a fost bălăceală în piscină - a fost stropeală cu apă din lac...

dar cumva, a fost ALTCEVA.
Şi mi-a plăcut la nebunie!

Thursday, 5 July 2012

Cf, bn, U?

Penibilul limbajului ''messenger'' nu e ceva nou.

Insă odată trecută vârsta de 20 de ani (o să plusez şi zic chiar 23-24)... cum să spun, mi-e greu să cred că te ia oboseala degetoasă.

Să zicem că înţeleg lenea de mişcare, că nu-ţi mişti fundul decât până la maşină în faţa scării, ca mai apoi să conduci pâna la shaorma; să zicem că înţeleg lenea să citeşti o carte de la cap la coadă (să-ţi mai obişnuieşti ochii cu forma cuvintelor complete) dar... mesaje de tip ''Cf'' (''Cf'' şi atât. Fără semnul întrebării, fără punct, fără nimic) trimise de pe un telefon cu tastatura qwerty, şi cu un touch screen pe de asupra unde mangai duios un geam (că doar nu vorbim de telefoanele alea cu butoane care fac click, click, click cand le apeşi şi se aude ţac, ţac, ţac când scrii un mesaj în viteză...alea sunt demult apuse, probabil că eu am rămas singura care mai are aşa ceva şi scrie cuvinte întregi, în fraze cu virgule şi punct)...ei bine asta depăşeşte un pic puterea mea de înţelegere.

N-am dat atenţie fenomenului până acum, pentru că am pierdut contactul cu liceenii, iar pe vremea când aveam eu 16-17 ani era cool să scrii normal.
Însă am observat, cu surprindere, că sunt chiar apostrofată că nu răspund la mesaje tip ''Cf'' (da, acelaşi ''Cf'' şi atât. Fără semn de punctuaţie).

Doar atât am de zis: atâta timp cât o persoană economiseşte câteva fracţiuni de secundă mâncând ''e-ul'', spaţiul, ''a-ul'', ''c-ul'', ''i-ul''şi semnul întrebării într-un text de sms sau comentariu pe o reţea de socializare, şi eu voi economisi acelaşi timp. Ţi-am dat un ctrl+alt+delete mental.

Hai nu fii sup k t obo degeaba, uby!!!!11 :)))))