Thursday, 29 March 2012

O oră de...



...cât costă o oră de libertate?
Un pachet de ţigări, 5 litri de benzină şi... un prieten bun.

Şi ce faci cu ele?

Laşi soarele să apună, laşi stelele să se aprindă, aştepţi întunericul să înece oraşul, iei cheile în buzunar şi închizi uşa în urma ta.
Te urci în maşină şi porneşi motorul.

Gata. Acum singura pe realitate pe care o ştii este doar bordul maşinii, drumul drept din faţa ta, lumina felinarelor care straluceşte pe vopseaua lucioasă şi muzica ce inundă liniştea dintre voi.
Traversezi în noapte podul de la Băneasa.
Drumul se deschide fără oprire în faţă.

Treci de pancarta cu ''Bucureşti'' şi traversezi din nou podul.
Vă aprindeţi o ţigară, fumul proaspăt vă inundă nările, dai muzica mai tare şi deschizi uşor geamul...

Tragi fumul adânc în piept, vântul îţi bate în păr şi realizezi că afară e primăvară şi cumva, undeva în sufletul tău speri la un nou început şi îţi dai voie să crezi într-o schimbare, în ceva nou, într-un an proaspăt şi bun.

Înainte de a ajunge la Otopeni faci dreapta spre Tunari.
Şi mergi înainte. Fără frică. Ştiu, drumul este lung şi pustiu şi te cuprinde o uşoară senzaţie de teamă.
Şi conduci tot înainte, printre case tăcute şi maşini adormite în noapte.

Deodată intri în întuneric. Singura lumină este luna şi farurile maşinii. Tragi din ţigară şi urmezi tăcut linia albă a drumului negru...
Încetineşte... am ajuns. Închide farurile!

Este totul negru aici. Cerul, lacul şi câmpul întins.
Nu se aude nimic. Nu este nimeni aici înafară de voi.

Aici eşti departe de cunoştinţele nervoase, de colegii stresaţi, de grija zilei de mâine. Aici şi acum nu îţi cere nimeni nimic. Aici şi acum este doar noapte. Aici sunteţi doar voi, o ţigară aprinsă şi linişte.
Coborâţi din maşină, vă urcaţi pe botul maşinii, vă întindeţi pe spate şi priviţi stelele.
Nu ştii ce simţi: e teamă, e curaj, e adrenalină, e pace, e uitare? E libertate.
Îţi auzi respiraţia şi atât.

Aici timpul s-a oprit în loc. Ştii că în 20 de minute te poţi întoarce acasă. Dar n-ai de ce.
Aici nu îţi trebuie social skills, n-ai despre ce să mai discuţi, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Aici nu mai eşti nici şef, nici angajat, nici părinte, nici copil, nici fratele cuiva, nici dator, nici responsabil...nimic.
Aici eşti tu, alături de un suflet drag.
Nu eşti singur. Eşti tu. Eşti tu cu întunericul, cu liniştea şi universul în depărtare.....

La întoarcere, la aeroport, priviţi parcarea întinsă şi drumul care şerpuieşte în faţa terminalului.
Şi te gândeşti la evadare.
Îţi aduci aminte cum te simţeai când trenul pornea spre mare la 17 ani, când ai plecat cu maşina şi gaşca la munte, când ai plecat din România, sunetul şinelor de tren, senzaţia zborului, decolarea, zilele însorite departe de Bucureşti...

Faci ocolul sub pod, dai muzica mai tare şi priveşti în faţa ta drumul negru şi orange ce duce spre casă...
Parcă n-ai vrea să se termine...dar în curând răsare soarele.


No comments: